Despre Ana Maria Micu, artista cvasi-necunoscută în Botoșaniul unde s-a născut și a învățat, revenită acasă după un deceniu dedicat studiilor și carierei pe alte meleaguri, am aflat abia acum doi ani dintr-un articol apărut în presa locală, astfel încât invitația de vizitare a atelierului său de lucru, lansată în cadrul unui proiect local, a fost o oportunitate de a cunoaște „pe viu” artistul și opera.
Spațiul în care cineva creează are o anumită vibrație, fiind impregnat de personalitatea creatorului, este ”laboratorul” în care focul sacru al artistului metamorfozează ideea în artă, de aceea intrarea în apartamentul-atelier am simțit-o ca pe un sacrilegiu.
„Trebuie să identific ce anume e artă aici”
Ana Maria Micu și-a întâmpinat vizitatorii cu emoție și bucurie nedisimulate, dornică de a ne împărtăși informații despre arta ei, despre experiențe și trăiri, despre permanenta căutare „de a fi artist la maxima mea capacitate”, în spațiul amenajat conform nevoilor ei artistice sperând că în acel loc, limitat la câteva încăperi și un număr restrâns de piese de mobilier, s-ar putea găsi arta, iar dacă aceasta există cu adevărat atunci înseamnă că „trebuie să identific ce anume e artă aici și ce este element domestic sau gunoi, ori lucruri lăsate în urmă de alții”.
De la imaginea statică la practica animării
Aventura creativă în apartamentul devenit atelier a început prin montarea unei camere de filmat, un ochi-spion care urmărește pas cu pas activitatea artistei în căutarea artei, din filmările salvate au fost selectate imagini pe care Ana Maria Micu a considerat că trebuie să le deseneze și să le propună ca artă. Așa a apărut „Ucenic fără vrăjitor”, un titlu de poveste, „adică o persoană care încearcă să practice o idee, o filosofie, dar nu are niciun ghidaj, nu are nicio dogmă după care să se orienteze”. E vorba despre o artă identificată într-o activitate de cercetare vizuală cotidiană de înțelegere a ceea ce reprezintă desenul, pictura în existența zilnică, ajungând la extinderea noțiunii de „imagine statică, cum e în desen și pictură spre practica animării”.
Trebuie menționat că Ana Maria Micu este un reprezentant al artei contemporane definită ca „ruperea frontierelor dintre disciplinele clasice și apariția unor tehnici noi (tehnici mixte, multimedia) care lărgesc câmpul artistic”, artistul exprimându-și realitatea propriei existențe printr-un mesaj profund, care primează frumosului cu care publicul este familiarizat, având drept consecință o anume dificultate a receptării.
Artista, de o modestie aparte, cu o aparentă fragilitate mascându-i puterea interioară, dar și o anume forța fizică, este un spirit inovativ care citește mult, scotocește, născocește, construiește instrumentele de care se servește apoi în complexul proces de „facere” a lucrării.
În încăperea devenită pentru puțin timp spațiu expozițional ne este arătată o schiță de animație realizată cu ajutorul a șase desene și un obiect căruia i-a oferit o altă funcționalitate: „nu-i o animație completă, e ceva ce am făcut ca să văd cum iese și m-am folosit de un obiect pe care îl aveam de la un bec stricat și am făcut o masă luminoasă cum sunt cele profesionale pentru desenatori, ilustratori sau chiar animatori”. Ana Maria Micu precizează că respectiva animație, ca de altfel toate pe care le-a realizat, e consumatoare de timp luându-i o zi pentru a o finaliza, adăugând că a realizat animații care i-au luat o jumătate de lună sau chiar o lună, având de prelucrat peste trei sute de cadre.
Tehnica de animație folosită se numește în limbaj specializat stop-motion, necesitând extrem de multă migală și precizie, deoarece presupune fotografierea cadru cu cadru a desenelor/obiectelor prin schimbarea poziției, astfel încât la redarea în succesiune a acestor cadre să pară că se mișcă.
Ilustrarea acestei experiențe creative ne este exemplificată prin desenul monocrom în negru (monocromia e o trăsătură a artei contemporane) „Ca să te vindec nici nu știu ce ar trebui să fac” și instalația aferentă: „Tot ce am desenat pentru a produce animația am șters și am rămas în final cu un singur desen, dacă faci sacrificiul acesta și ștergi partea din desen care nu-ți mai trebuie, practic nu mai e necesar să copiezi partea din desen care trebuie să rămână și astfel se reduce timpul de lucru la jumătate. Dacă vrei să păstrezi desenul original trebuie neapărat să-l copiezi pentru fiecare cadru sau trebuie să desenezi tot ce se mișcă pe foi de celuloid pentru a avea transparență”. O muncă titanică, în care din aproape cincizeci de fotograme a rezultat un produs artistic remarcabil, animația și desenul au fost expuse în anul 2023 în spațiul SAC de la Atelierele Malmaison (București), iar zilele acestea este expusă la Muzeul de Artă Lentos din Austria în cadrul unei expoziții de artă contemporană vernisată pe 23 ianuarie.
„Arta te poate utiliza dacă ești un individ extrem de inteligent”
Creativitatea dublată de o inteligență nativă o ajută pe Ana Maria Micu să-și materializeze conceptele prin lucrări de artă vizuală, opinând „că arta e foarte complexă și te poate utiliza dacă ești un individ extrem de inteligent, fiind mediul propice în care o poți folosi pentru că aici nu este limită”.
Animația ”Privire de noapte”, realizată cu tehnica stop-motion, e dovada inteligenței vizual-spațială a artistei și e prima lucrare vizionată pe ecranul din holul atelierului. „Scurtmetrajul” a pornit de la instalația realizată într-o nișă, devenită masă de lucru pe care artista și-a plasat „personajul”, un animăluț modelat dintr-o plastilină profesională, care vede cerul înstelat oglindit într-un ochi de apă. Dificultatea a constat în realizarea filmului deoarece toate elementele fixe trebuiau mutate pentru a realiza mișcarea: „Pentru a obține film trebuie să-i mut picioarele câte jumătate de centimetru, să-l fac să întoarcă capul, să-i mențin articulațiile mobile și atunci nu pot modela foarte realist, la fiecare mișcare ceva se schimbă”. Miniatura are magneți la picioare, un alt magnet este sub masă asigurându-i stabilitatea. Prin mișcarea capului, a corpului, micul „personaj” capătă expresivitate transmițând o anume duioșie, curiozitate, surprindere copilărească, „lucrarea devine despre ceva care tot curge și se mișcă”. Procedeul realizării „mișcării” a presupus montarea a două aparate cu care s-au realizat fotogramele respective.
Ana Maria Micu este un artist generos, a dezvăluit într-o demonstrație practică tehnica realizării animației de lut cu linie luminoasă, cum o numește, care este specifică portofoliului său: „Pentru a le face să se miște trebuie să le lungești dintr-o parte și să le astupi de la coadă și când faci mai multe fotografii cu operațiunile astea iese un vierme care înaintează sau poți face extensii ușor de făcut, dar alte lucruri devin mai grele, de exemplu un cerc care se deplasează”. Această animație este acum expusă la Iași, în cadrul unui proiect numit „Observator”.
Atelierul-apartament al artistei este un spațiu multifuncțional aflat într-o continuă dinamică, suportând modificări ce țin de accesibilitate și optimizare, Ana Maria Micu fiind exrem de ordonată și grijulie cu absolut tot, începând de la lucrările sale, acum expuse pe pereții deveniți simeze, cu cele mai vechi depozitate în cutii, cu broșurile, cataloagele și albumele de expoziție în care numele ei este menționat alături de artiști de talie internațională, acum la vedere, dar care își vor relua locul în bibliotecă, până la întregul „arsenal de instrumente” atent așezate alături de câteva ghivece cu plante în diverse stadii de evoluție, printre ele cel cu cactusul a cărui floare, care durează doar 24 de ore, a fost imortalizată într-o pictură de mari dimensiuni aflată într-una dintre încăperi.
„Nu poți să duci o viată creativă de unul singur”
Nevoia de singurătate și de meditație, atât de necesară unui spirit creativ, a devenit în timp o dorință de feed-back intim, diferit de cel public deoarece „nu poți să duci o viată creativă de unul singur, închis, trebuie să primești un feed-back”, prin urmare Ana Maria Micu a început să adune și să crească plante și vietăți primind răspunsul așteptat de la ele, „am melci și ei mă ajută enorm, filosofic și la propriu pentru că îmi compostează niște lucruri de care am nevoie pentru a obține un sol roditor ca să cresc plante”, pe care ni i-a arătat în balconul inundat de verdele crud plantelor, balconul fiind fereastra prin care privește lumea, parte din viața ei, după cum ne-a mărturisit.
Ana Maria Micu e un artist recunoscut la nivel internațional, cartea ei de vizită e impresionantă (https://www.anamariamicu.com/), lucrările ei au atras atenția unor specialiști din domeniu care au invitat-o să participe la diferite expoziții de grup sau personale.
„Să fiu artist la maxima mea capacitate”
În marea ei generozitate, artista ne-a prezentat un caiet de schițe, jurnalul fizionomic, cu desene-studiu ale mâinii „care m-a ajutat să fac o serie de desene despre mâna mea stângă”, mărturisind că periodic își ridica privirea de pe desen și se uita în jur, se gândea la melcii din balcon și la faptul „că gestul acesta de a-ți ridica privirea și distanța dintre mâna ta stângă și la ce te uiți e o zonă pe care eu am numit-o priveliște depărtată, pentru că nu știi exact la ce te uiți, dar e undeva acolo. E o distanță metaforică ce ar trebui să conțină un spațiu care mie să-mi permită să fac ce vreau eu, să fiu artist la maxima mea capacitate”, astfel a apărut și ideea unei expoziții personale despre conceptul de „mână stângă spre priveliște depărtată” găzduită de Muzeul Național de Artă Contemporană București. Ne-a lăsat să răsfoim caietul de schițe doar cu autoportrete, unele dintre ele făcând obiectul unor analize fizionomice de amator, dar care autoarei i-au fost de un real folos, pe un perete putând fi admirat un portret de mari dimensiuni. De altfel, în multe lucrări chipul artistei atrage privirile fiind foarte bine individualizat, permițând privitorului să-i remarce expresivitatea.
Am aruncat o privire și în biblioteca artistei, care ne mărturisește că la vedere se află cărțile necitite, pentru a-i fi la îndemână, cele deja citite sunt depozitate într-un spațiu mai puțin accesibil. Aflăm că e pasionată de filosofie, de altfel e ușor de remarcat aplecarea spre acest domeniu din prezentările făcute, dar cu siguranță acordă o atenție și biologiei, ne spune că a avut și răsaduri din producția cărora si-a pregătit hrana, considerând asta „cea mai corectă metodă de a te hrăni”.
”Arta comercializează noțiunea de geniu”
Ana Maria Micu este un artist care se reinventează pentru că în arta contemporană nu există un stil al artistului, acesta caută mereu modalități și tehnici de exprimare pentru a transmite un mesaj, artistul contemporan se implică în comunitate încercând să și-o apropie prin crearea unei legături între arta lui și public, în același timp el ține pasul cu timpul în care trăiește evoluând odată cu societatea, iar asta nu se poate întâmpla decât prin muncă în încercarea de a deveni un artist din ce în ce mai bun. „În artă se comercializează noțiunea de geniu, de progres artistic și de potențial”, spune artista, lumea e foarte stratificată și foarte dură.
Cei care intră în spațiul artei contemporane trebuie să se descurce, mai ales la început, singuri, specialiștii preferând să îi verifice dacă pot supraviețui, „să-l lași 5 ani de zile să vezi dacă mai trăiește sau nu, sau dacă mai este artist sau nu, pentru că majoritatea renunță, primesc un refuz, mai apar alte probleme și dacă arta nu e suficient de importantă pentru ei, pur și simplu renunță”. Galeriile nu investesc decât atunci când au siguranța recuperării investiției făcute într-un artist, iar dacă acesta nu-și împlinește potențialul artistic atunci investiția e pierdută pentru totdeauna. „Asta se întâmplă în artă”, explică Ana Maria Micu, precizând că „e obligatoriu să inventezi continuu la maxima ta capacitate, pentru tot restul vieții tale, nu e vorba de arta pe care o produci, e vorba că tu ca individ ca și creier uman și suflet, te abții de la a face altceva și te rezervi domeniului ăstuia în speranța că poate o idee va apărea în tine sau poate vei reuși să găsești un mesaj fenomenal, speranță care uneori se împlinește, dar de cele mai multe ori nu se împlinește”.
„Trebuie permanent să convingi”
În fantastica și dura lume a artei există tot felul de entități care hotărăsc dacă ceea ce propune un artist ca artă chiar este, dacă ceea ce el face este sau nu bine, sunt concursuri, jurii care obligă artistul să „convingă permanent”, toată viața lui în fața diverselor autorități, iar atunci când există un refuz acesta nu trebuie luat personal, asta înseamnă că ceva trebuie schimbat, „n-ai cum schimba politicul și atunci schimbi cum crezi tu și o lecție care-i fenomenal de folositoare”. Arta are o anumită complexitate și oricât de inteligent ai fi, arta te consumă, „mereu depindem de câți neuroni avem și de capacitatea noastră intelectuală care e limitată”.
„Publicul nu are exercițiul privirii și al contemplării”
Lucrările de artă contemporană impun observarea cu atenție, studierea tuturor elementelor care o compun, decodificarea mesajului oferit privitorului într-o formă uneori abstractă, ceea ce înseamnă un efort cognitiv pe care mulți nu sunt dispuși să-l facă. Se discută mult în comunitatea galeriștilor că „publicul care vine nu are exercițiul privirii și al contemplării”, acesta nedispunând de timpul necesar pentru descoperirea sensului, pentru a înțelege cea a dorit să spună artistul.
„Încerc să fiu doar artist, să mă încadrez corect pe „autostrada” artei”
În încheierea vizitei, Ana Maria Micu ne-a spus că ea încearcă să fie doar artist, „să mă încadrez corect pe autostrada artei, să nu mă calce diverse persoane, să nu calc nici eu pe altele”, iar această menținere pe autostradă îi epuizează resursele, traficul intens de acolo este în afara controlului ei ca artist, „practic sunt mai multe meserii acolo: artiști, critici de artă, curatori, galeriști, colecționari, muzeografi care contribuie la producerea de cultură pentru următorul secol”, e o cale sinuoasă, firavă, incontrolabilă, în care „arta devine cultură”, care se face cu oameni sacrificați, cu opere de artă de o viață sacrificată, iar artistul nu știe care se vor păstra și care nu.
Vizita în atelierul Anei Maria Micu a fost un adevărat curs de inițiere în arta contemporană, o incursiune în universul creator al artistului contemporan, mereu în căutare de tehnici de creație, idei, identificare de soluții la problemele lumii actuale prin forme artistice de excepție, o oportunitate oferită vizitatorilor de a înțelege mai bine artistul și opera lui.
„Colecționarii sunt o parte esențială în formarea culturii”
Înainte de a pleca i-am adresat artistei câteva întrebări, în fapt curiozități, la care a acceptat cu amabilitate să răspundă.
-Cum percepe mediul privat - colecționarii în speță - arta contemporană?
-E un fenomen internațional, colecționarii din mediul privat sunt o parte esențială în formarea culturii. Artiștii reușesc să producă artă, dar ca arta să devină cultură e nevoie de colaborarea artiștilor cu mai multe tipuri de entități și un rol esențial îl au inclusiv micii colecționari, adică oameni care din salariul lor pun o mică parte deoparte. Există în Japonia un domn care, din salariul lunar de „middle class”, a adunat la sfârșitul vieții un număr impresionant de lucrări de artă de o valoare excepțională. Sunt oameni de genul acesta și, de obicei, ei au o generozitate imensă, după un anumit timp să doneze colecțiile acestea unor muzee importante care să continue procesul de conservare și păstrare a lucrărilor. E nevoie de o muncă extinsă pe durata mai multor generații, mai mult decât poate face un om într-o viață, altfel nu se formează cultura.
-Există colecționari în România? În Botoșani?
-În principiu ei sunt din străinătate, dar există și din România. Nu și din Botoșani. Fiecare ia decizii în funcție de situația particulară despre care este vorba.
-Societatea se implică în sprijinirea artiștilor, prin oferirea unor spații de creație pe care ei să-l folosească, sau fiecare e pe cont propriu?
-Cam trebuie să ne descurcăm cum putem, pentru că numai noi ne știm nevoile și societatea nu poate asista un număr de peste 6000 de oameni înscriși în Uniunea Artiștilor Plastici, din care eu nu fac parte, dar trebuie presupus că mai sunt încă pe atâția care nu sunt afiliați UAP. Societatea nu se poate ocupa de numerele astea.
-Mă refeream la închirierea unor spații cu chirie modică, sau o reducere a costurilor utilităților.
-În străinătate sunt politici de genul acesta, la noi, din câte știu eu nu sunt, e posibil să mă înșel, e posibil ca în anumite negocieri să se fi obținut un avantaj cu argumentul că noi creăm evenimente care produc într-o comunitate o stare de bine, pentru că asta e chiar demonstrabil, s-a cercetat lucrul acesta, sunt studii sociologice.
Uneori suntem luați în considerare, dar de obicei înțelegerile durează 3-5 ani și e o molimă a spațiilor independente, după 5 ani trebuie să te muți, noi suntem învățați să facem față dificilului, dar se pune problema că se sacrifică ceva la fiecare reînceput, ceva enorm se pierde.
-Care sunt temele predilecte din lucrările dvs.?
-Temele mele predilecte sunt inspirate din experiențe mea de viață, ca om. De exemplu, mă interesează mutarea din spațiile independente, că și eu ar trebui să mă mut și noțiunea de adăpost e ceva foarte aproape de înțelegerea mea. Noțiunea de spațiu improvizat în care să găsești o protecție, o înțelegere, o oblăduire. Am putea face o listă de cuvinte de genul acesta și ar fi o listă foarte frumoasă.
Ideea de a avea grijă de ceva e un alt subiect, la mine se exemplifică prin grija pentru plante, dar e vorba și de grija de obiecte, grija de mine însămi, grija de lucrările mele.
-Cum percepe publicul arta contemporană? Vi se adresează întrebări? Înțeleg mesajul? Metaforic spus, arta contemporană este un concret exprimat abstract sau abstract extrem de concret.
-Da, se poate vorbi cu termenii aceștia. De multe ori ideile cu care noi lucrăm ajung în acest punct, în care trebuie să spui ceva care ar trebui să aibă o semnificație foarte profundă și foarte complexă, dar de fapt se verbalizează ca un non-sens, adică arta contemporană e acea gheață fierbinte a existenței. Trebuie să folosești extremele în aceeași propoziție pentru că noi asta facem, găsim o cale de mijloc, adică nu o găsim, o lăsăm și sperăm că se întâmplă în noi și în lucrările noastre. Eu în picturile mele, pentru că eu am trăit stări de melancolie destul de accentuate, întotdeauna vreau să adaug și sublim și uimire și o frumusețe absolută și le vreau pe amândouă. Vreau o mizerie foarte vizibilă, dar caut anumite lucruri, sper că sunt vizibile și publicul răspunde la ele pentru că oamenii simt extremele acestea, ei le cunosc și-s conflicte foarte greu de rezolvat și te ajută să vezi o pictură care măcar adresează enormitatea asta care te apasă și pe tine.
Atelier, ateliere…
Ediția 2025 a Zilelor Eminescu a oferit publicului posibilitatea de a vizita atelierele mai multor artiști botoșăneni, pentru a sta de vorbă cu aceștia în mediul lor de lucru. Astfel, vizitatoriiau fost primiți în atelierele lor de către Ana Maria Micu, Dan Sociu, Gheorghe Stanciu și Gheorghe Iavorenciuc, cel din urmă fiind custodele colecției Constantin Dracsin și al atelierului sculptorului botoșănean Marcel Mănăstireanu.
