Intrat în cel de-al 74-lea an al vieții, Gheorghe Stanciu pare o combinație bizară între artistul boem, nonconformist, dar atașat definitiv emoției profunde, indiferent de forma artei pe care ne-o oferă, și un soi de urs carpatin retras în bârlogul sufletesc, atât cât să îi justifice nevoia de tăcere, de refuz social și interuman.
Un boem este întotdeauna un spectacol, artistul se dezbracă de reguli și cutume pentru a se regăsi într-o estetică a imperfecțiunii și a spontaneității, viețuind cel mai adesea într-un mediu modest, dar plin de culoare și de vitalitate.
Despre Gheorghe Stanciu - creatorul care a trăit în excelența artei, în detrimentul stabilității materiale - putem spune că, în ciuda stilului de viață romantic, provocator, artistul boem care a găsit frumusețea în haos (”Din chaos, Doamne, -am apărut/ Și m-aș întoarce-n chaos./ Și din repaos m-am născut./ Mi-e sete de repaos", răsună în urechi versurile lui Eminescu), a devenit o emblemă a orașului Botoșani, un simbol am libertății absolute, fascinând gândirea semennilor, determinând schimbarea în ceilalți.
Un Don Quijote modern
Născut pe 25 noiembrie 1951, în localitatea Ripiceni, din județul Botoșani, Gheorghe Stanciu a absolvit în 1974 Institutul de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” București, Facultatea de Arte Decorative și Design, secția artă murală, fiind elevul marelui profesor Ion Stendl, personalitate de prim rang a artei românești, un adevărat vizionar al timpului său.
Cunoscut mai ales ca profesor la Liceul de Artă ”Ștefan Luchian” Botoșani, unde a activat decenii la rând, Gheorghe Stanciu a abordat toate tehnicile, toate formele menite să îi transpună în materialul estetic ideile sau năzuințele artistice. Icoană pe lemn sau pe sticlă, lucrări în linii simple sau compoziții complexe, și-a condus la rândul său elevii către studiu aprofundat, către zeci de premii în competiții naționale sau internaționale.
Pasionat de istoria locală, de poveștile Moldovei, artistul s-a transformat într-un adevărat depozitar al semnelor trecutului, fie că acestea se regăsesc în arheologie, în fotografie sau pictură, într-un toc de ușă sau un rest de fereastră ori un acoperiș vechi.
De la artist la profesor, de la simplu cetățean la personaj al urbei, dintre cei foarte putini care au mai rămas acasă, refuzând de-a lungul timpului posturi universitare sau pur și simplu oportunități care apar de puține ori în viață, Gheorghe Stanciu își surprinde și astăzi ucenicii.
Un Don Quijote modern, care își poartă războaiele într-o intimitate aproape autodistructivă, un amestec de duritate socială care se topește amar în refuzul de a fi validat de aceeași societate căreia îi rostogolește pe tavă, gratis și deseori nemeritat, poveștile unui trecut distrus și îngropat în trecerea anilor.
”Artistul este ales, este cumva cu dăruire, cu har de la Dumnezeu și dublat de pasiune. Destinul îl va duce acolo unde îi e locul", mărturisea demult profesorul Gheorghe Stanciu.
Un atelier cât o viață de om
În atelierul lui Gheorghe Stanciu din municipiul Botoșani intri ca în destinul unui om. Obiectele colecționate nu sunt doar despre istoria unui loc, ci și despre cât putem salva din viață. Iar Gheorghe Stanciu a salvat: lucrări ale celebrului Carol Pop de Szatmari, pictor, gravor și fotograf al Curții Regale, cel care a rămas în istoria artei după ce a dezvăluit valorile artistice ale fotografiei, fragmente arheologice, mii de imagini care atestă și completează istoria meleagurilor botoșănene.
Astăzi își primește vizitatorii într-un atelier în Centrul Vechi al orașului Botoșani în care a îngrămădit o parte din ce a adunat într-o viață. Cele mai multe obiecte sunt în lăzi, prin poduri întunecate și tăcute.
Nu asta a visat pentru acest amurg al vieții. ”Atelierele au importanța lor, ați văzut imagini cu artiști în atelierele lor, de la Corneliu Baba la Paladi. Am văzut lucrări la Luvru, fiecare obiect are o poveste, de la afișe la case”, spune Gheorghe Stanciu în timp ce ridică în aer imaginea unei case vechi din Botoșani.
”Clădirea asta pentru mine este o capodoperă. Să o priviți cu atenție, nu e doar o imagine din orașul vechi...”, rostește apăsat, parcă îndârjindu-se să nu se lase năpădit de emoție. Nu rezistă. Vocea se culcușește într-o blândețe neobișnuită când privirea găsește ”turnul de la Sofian” sau ”girueta de la Belvedere”. ”Iată ce plasticitate!”, șoptește încântat și pierdut parcă într-un trecut ce se face tot mai prezent.
”Botoșaniul trebuia să aibă cel mai frumos muzeu legat de orașul vechi!”
Peste 10.000 de cadre cu orașul vechi ar trebui tezaurizate urgent, atrage atenția pictorul Liviu Șoptelea, confratele artistic al lui Gheorghe Stanciu. ”De făcut un album cu orașul vechi! Are bucăți din clădiri, uși, feronerie. În una dintre camerele din Centrul Vechi poate fi amenajată cu ce a rămas din clădirile care au dispărut, cu obiecte. Gheorghe Stanciu nu o să trăiască veșnic, tot ce a adunat se va duce de râpă pentru că nu are cui rămâne. Va veni un funcționar din Primărie și va da tot la gunoi. Este aici o bază de documentare uriașă”.
”E păcat cât s-a distrus în acest oraș”, își face loc vocea stinsă a lui Gheorghe Stanciu, pentru ca apoi să devină categorică și răsunătoare: ”Eu am temă până mor, pentru că îmi place. Dar faceți toți ceva! Fiecare poate să facă ceva! Peste tot zac valori, peste tot găsim mobilier de demult, dacă ar fi fost o asociație acreditată care să se ocupe din timp de toate…”.
Prinde cu degetele o maglă veche, pe care femeile de la sfârșitul anilor 1800 o foloseau la spălatul rufelor. Fascinat, mângâie lemnul modelat de meșterii vremii. ”Uite”, spune și mâna freamătă în căutarea poveștilor de demult. ”Parcă simți urmele de la femeia care spăla, asta e sculptură adevărată…, asta e lucrare! La ce nivel lucrau… Botoșaniul trebuia să aibă cel mai frumos muzeu legat de orașul vechi. E plin de colecționari, de artefacte…”, spune și coboară într-o tristețe gălăgioasă: ”Eu ce sunt pentru orașul acesta? Ce putem face cu Botoșaniul?”.
Atelier, ateliere…
Ediția 2025 a Zilelor Eminescu a oferit publicului posibilitatea de a vizita atelierele mai multor artiști botoșăneni, pentru a sta de vorbă cu aceștia în mediul lor de lucru. Astfel, vizitatoriiau fost primiți în atelierele lor de către Ana Maria Micu, Dan Sociu, Gheorghe Stanciu și Gheorghe Iavorenciuc, cel din urmă fiind custodele colecției Constantin Dracsin și al atelierului sculptorului botoșănean Marcel Mănăstireanu.
.jpg)