Dacă nu treci dincolo de aparenţe, ai spune că, chiar înainte de a se ivi pe lume, viaţa i-a dat mai mult decât poate duce. S-a născut prematur, la şapte luni, şi toată copilăria a privit în sus, la colegii săi mai norocoşi. A vrut să facă muzică şi singurele locuri libere erau la violoncel. Un instrument care, pe lângă copilul mic de statură, părea un ditamai contrabas! Acum nu se mai simte aşa mic, însă de privit, tot în sus priveşte. "Sunt invidios", recunoaşte cu bunătate în glas de fiecare dată când vorbeşte cu dragoste şi nefalsă admiraţie despre foştii săi colegi de trupă: Nuţu, fraţii Siia, fraţii Petrilă, Bogdan, Alex...
De la violoncel la contabilitate!
Marius Constantin Sabie a studiat violoncelul la Şcoala de muzică. Îi făcea cu ochiul şi chitara, influenţat, fără îndoială, de folkul Cenaclului Flacăra. "Înainte de 1990 nu a fost nicio mişcare rock în Botoşani. Pe vremea aceea ne pregăteam în fiecare an pentru Cântarea României, dar am cântat şi în orchestra elevilor, la Filarmonica Botoşani. Am avut un festival la Braşov, la Cântarea României, prin 86, pe vremea lui Ceauşescu, a fost prima ieşire din Botoşani, o experienţă extraordinară. Noi am avut în fiecare an Cântarea României, la Teatrul Mihai Eminescu aveam concerte, spectacole. Orice manifestare artistică se concentra la noi, la Şcoala de Muzică", îşi aminteşte Marius Constantin Sabie.
A cărat violoncelul ani la rând. Fiind un instrument mai rar – şi destul de voluminos pentru nişte copii – nimeni nu prea voia să îşi asume o asemenea corvoadă. "Fiind şi foarte mic şi cu un instrument atât de mare, părea că sunt la contrabas". Cu toate acestea, i-a plăcut mult violoncelul şi l-a tratat cu respect şi seriozitate. "Am fost bun la instrument! De fapt, de acolo a început muzica pentru mine. Domnul profesor a fost la părinţii mei, trebuia să trec în clasa a IX-a. I-a spus tatei: Băiatul dvs. are mult talent, are înclinaţie, lăsaţi-l la muzică. Tata era maistru în fabrică. Nici nu a vrut să audă! El voia să mă facă economist, să mă realizez în viaţă. Dar el nu ştia ce ne aşteaptă în viitor!", spune cu amărăciune Marius.
A intrat, aşadar, la Liceul Economic, ca să urmeze dorinţa părinţilor. A ales profesia practică în detrimentul muzicii, cea neaducătoare de bani şi atât de provocatoare de căi nesigure în viaţă. "Degeaba am făcut facultăţi, dacă eu stau în Spania de 15 ani, unde am muncit ca tractorist, acum sunt şef de fermă, s-ar putea să fiu inginer agronom. Problema este că nimeni nu a prezis viitorul. Dacă urmam Conservatorul, astăzi eram şi eu într-o orchestră cum sunt foştii mei colegi, în China, în Coreea...". A făcut contabilitate, s-a profilat pe industrie alimentară, inginerie. A lucrat 8 ani în Botoşani, în alimentaţie, în domeniul alcoolului. În timp ce, rând pe rând, colegii de trupă mai tineri îşi luau zborul către studii, el a a încercat să facă şi muzică şi profesie, să câştige bani pentru a-şi asigura un viitor. Într-o zi s-a oprit pe loc şi a luat o hotărâre care avea să îi schimbe viaţa.
"Am spus că decât să am o viaţă tulbure mai bine cobor un nivel mai jos. Am coborât, am decis să plec în afară şi m-am dedicat total familiei. Opt ani am uitat de muzică, de absolut tot. Muncă, muncă, muncă! Rezultatele sunt, desigur. Familia mea e fericită, băiatul meu este extraordinar, are 14 ani dar este deja un muzician profilat pe muzica flamenco, după ce a început cu muzica clasică", rosteşte, încercând să străbată cu greu de nodurile grele care îi pun piedici sufletului. Doar când vorbeşte despre fiul său ochii prind lumini jucăuşe.
Folkul de la Cântarea României şi revelaţia Nirvana!
"Eram în clasa a X-a când a venit Revoluţia. Eu începusem să mă reapuc de un instrument, de chitară. Cântam folk cu o fată, făceam piesele împreună. Eram la ea în sufragerie, cu chitările, şi la TV era revoluţia, noi nici nu prea înţelegeam ce se întâmplă. Ne pregăteam pentru Cântarea României de iarnă..., cântam folk în stilul Cenaclului Flacăra", îşi aminteşte cu nostalgie momentul din adolescenţă.
Odată cu Revoluţia au apărut şi primele influenţe din afară, cu muzica celor de la Metalica, de la Nirvana. Care i-a zdruncinat, i-a năucit de-a binelea. "Sunetul îmi plăcea enorm! Primul cu care m-am asociat şi am început să cântăm a fost Nuţu Vizitiu. Un mare chitarist. Cântă astăzi la Orchestra Rapsozii Botoşanilor. Cânta la chitară, cobză, un instrumentist de nivel înalt, extraordinar. Cu el am început, şi cu foştii mei colegi din Şcoala de Muzică, cu Marius Bereşteanu, cu care ne mai întâlneam, şi cu chitările noastre încercam să facem rockul pe care îl auzeam şi care ne încânta", spune cu voce alergată şi parcă toate amintirile răbufnesc în ritm mai alert şi mai strălucitor. Se năştea, puţin câte puţin, Trupa lui Săbiuţă. Renegaţii, o trupă de poveste
Apar, la scurtă vreme, fraţii Siia. George era la baterie, Florin cu basul. Plus Bogdan Ota. Se încheagă repede un grup care cântă la diverse evenimente, la Balul bobocilor, prin oraş. "Fraţii Siia, Bogdan Ota şi Nuţu Vizitiu. Aşa am început. De acolo încep a se învârti rotiţele. Am început să compun. Foarte mult m-a influenţat stilul Nirvana, mi-a dat impulsul de care aveam nevoie. Metalica, marile formaţii îmi plac, dar Nirvana a fost ceva deosebit. Dacă asculţi piesa "Vreau un rest al vieţii", dacă asculţi riff-ul, făceam aproape exact, ca ritm, cum suna Nirvana. Da, mai era şi Emil Şchiopu alături de noi".
Prin anii 1998, numele trupei devine Renegaţii. O revelaţie sau nu, rămâne să vorbească despre asta cei care au trăit vremelnic în spiritul trupei. Cert este că vestea despre trupa de la Botoşani se dusese destul de departe! "La jumătatea anului 1998, presa de specialitate remarca excelenta secţie ritmică, descriind grupul Renegaţii ca fiind primul grup local care încearcă să spargă barierele izolării regionale, decis să se afirme pe plan naţional. Vreau un rest al vieţii este una din piesele de success ale grupului", citim astăzi pe softrecords.ro.
(Renegatii 1998, cu Sorin Petrila -chitara, Andrei Petrila -tobe, Sabie Marius -voce, chitara, Sabie Ionut -bas, voce rap)
Şi cum orice trupă care se respectă are nevoie de un mesaj bun, intră în grup şi Dana Şovan, cea care avea să le scrie texte cu care au reuşit să impresioneze mii de fani ai rockului. "Am cunoscut-o atunci pe Dana Şovan, era jurnalistă, ea a fost textiera mea. Îmi scria versurile, eu făceam muzica. Doar ultima piesă, din 2002, a avut alt textier. Cu Dana Şovan am conceput melodiile, ea versurile, eu muzica. Eu, Nuţu Vizitiu, Florin Siia şi George Siia am început Renegaţii. În 1998".
Au scos trei piese, primul concert a fost la Stadion, sub tribună, unde la acea vreme era un restaurant. "Eu lucram la acel restaurant. Cu Relu Oneaga am colaborat atunci, un mare susţinător al muzicii, care a fost un sprijin în toată această mişcare. Primul concert a fost acolo. Prima manifestare rock din Botoşani. Oamenilor nu le venea să creadă că se poate aşa ceva în Botoşani. Cele mai multe concerte financiar le-am susţinut eu. Îmi permiteam pe vremea aceea", spune Marius.
Au plecat doi fraţi, au venit doi fraţi!
Apoi fraţii Siia au plecat la facultăţi, la Bucureşti. Trupa a rămas descoperită. Însă destul de repede intră în scenă Sorin Petrilă cu fratele lui, Andrei Petrilă. "Au plecat doi fraţi, mi-au venit doi fraţi. Sorin Petrilă învăţa cu mine atunci chitara, el având mai multă ambiţie a ajuns mult mai repede sus... Eu sunt chitarist, dar atunci cântam mult cu vocea. El studia foarte mult, a plecat la facultate, a evoluat foarte mult. Fraţii Petrilă cu dat culoare totală grupului. Sub influenţa lui George Siia, desigur, care a ajutat foarte mult, cânta cu Omul cu şobolani, în Bucureşti, era baterist. Şi aşa au început concertele adevărate. Am cunoscut trupa God din Iaşi, prin bateristul lor american de origine, care avea studioul lui. Am început înregistrări, au urat festivaluri la Vaslui, Iaşi, Sighişoara".
Este nostalgic, cu un zâmbet care îl aruncă mereu în prezent. Vorbeşte cu admiraţie despre foştii colegi de trupă, îşi imaginează că drumul lui ar fi fost aidoma, că ar fi astăzi un instrumentist mare, că ar cânta alături de artişti renumiţi. Dar a făcut o alegere într-o zi, alta decât muzica. Însă, după ani mulţi de tăcere, începe să trăiască din nou emoţia rockului.
"Astăzi cânt în Spania ca instrumentist, am multe proiecte, dar din muzică nu poţi să îţi întreţii familia. Ţări în care poţi trăi astfel sunt Germania, Anglia, unde artiştii sunt cu adevărat respectaţi, au nişte facilităţi. În Spania nu, nici în România. Chiar dacă se câştigă bine, e de moment, nu poţi să ai un viitor. Eu acum am un studio în Spania, din bugetul meu. Nu e o afacere, dar am muzica în sânge. Soţia mea este total diferită, dar suntem compatibili", încearcă să îşi justifice astăzi opţiunile din urmă cu mulţi ani.
Niciodată nu a încetat să asculte muzică, să urmărească fenomenul rockului românesc sau internaţional. "Eu cântam un gen de muzică ce se cântă astăzi. Asta mă doare pe mine. Eu dacă îmi vedeam de muzică eram sus astăzi. Dar fiind atunci aici, la Botoşani, cu un serviciu bun, nu am vrut să renunţ. Regret azi, pentru că aveam un stil de muzică în 2000-2001,care se cântă azi. În Spania cânt piesele mele de atunci şi rămân oamenii blocaţi, cred că sunt piese noi. Am avut o inspiraţie foarte bună".
Momentul măreţ la care se întoarce de fiecare dată este cântarea la Sala Polivalentă, din Bucureşti. "A fost apogeul nostru. În toamna anului 98 era . Mai mare nu poţi să ai. Pe o scenă imensă, cu 10.000 de oameni. Cântam în deschiderea concertului Bere gratis. Ne-au chemat după ce scoseserăm un mic video". După concertul de la Sala Polivalentă au urmat concerte underground în Bucureşti. Lumea era foarte încântată de trupa din nordul ţării, venită să uimească lumea rockului din Capitală.
Însă, la scurtă vreme, fraţii Petrilă pleacă la facultate. Vine în schimb Alex Gavril. "Am mai avut nişte festivaluri prin Botoşani. Apoi l-am cunoscut pe marele chitarist de azi Alex Gavril. A fost ultimul din generaţia Renegaţii. Eu i-am pus chitara în braţe, el ştie asta, mă respectă. Prima lui chitară să zicem că i-am vândut-o lui – am făcut un schimb, nu mai ştiu. Am cântat la câteva concerte prin oraş. În Botoşani am făcut, alături de Relu Oneaga, primul festival rock. El era şi cu Vali Răcilă, cu Joe Ruşi, în mişcarea blues".
Revenirea la muzică!
A reînceput să cânte. Hrănindu-se, parcă, din poveştile celor care i-au fost alături. Este impresionat de ce s-a petrecut mai târziu cu Bogdan Ota, prin participarea la Norvegienii au talent. Dar nu se miră, pentru că a ştiut mereu că Bogdan "e un geniu". "Bogdan Ota era un foarte bun chitarist. Cu el am cântat în cercul cu care am pornit. Cântam cu ei muzică heavy metal, thrash... Când l-am văzut din nou, anii trecuţi, pe Bogdan Ota... Dumnezeu l-a ajutat! Este un om foarte talentat, am stat cu el foarte mult timp. Eu sunt foarte credincios, cred în Dumnezeu şi în forţa divină. Noi aşa suntem, credinţa şi forţa divină există în om, de acolo ne vine harul. Eu cred cu adevărat în asta. Bogdan Ota este un geniu. Îl ştiu. Pianul era al doilea instrument la el. Nebunia o avea în chitară. Apoi s-a dedicat pianului. Acesta este un Enescu. Botoşaniul are ceva, fără îndoială".
Crede în continuare în muzica rock şi în rădăcinile ei foarte bine înfipte, cu instrumentişti foarte buni în ţara noastră. "Problema este că nu se lasă cealaltă pătură muzicală. Noi suntem sub pământ, suntem asfixiaţi de muzica disco, de manele. Dar muzicieni rock, formaţii, avem foarte multe", spune şi ajunge, inevitabil, la veşnicele discuţii şi prejudecăţi legate de rockeri. Sunt blamaţi, sunt judecaţi şi arătaţi mereu cu degetul. Acuzaţiile curg de ani, de decenii, de la satanism şi droguri, beţii şi iresponsabilităţi de tot soiul.
Cum e rockul cu adevărat?
"Din punctul meu de vedere, au am considerat rockul pe latura lui pozitivă, transmiţând partea pozitivă a vieţii. Pentru că, în general, rockul este înţeles greşit– nu mai spunem de satanişti etc. Muzica rock nu trebuie clasificată. Dacă eu cânt rock alternativ, iar altul death metal, nu putem să spunem că totul e un rock. Poate pe mine death metal, trash metal nu mă încântă, nu îmi dă nicio satisfacţie. Poate doar muzica, riif-urile, chitara, tobele, dar versurile şi mesajele sunt zero pentru mine. Prefer gama de mijloc, Scorpions, Metalica, care nu s-au dus în barierele extreme. Eu am încercat să fiu pe aceeaşi linie. Nu în satanism... Rockul nu e aşa. Acum este mai bine diferenţiat, e adevărat, dar tot mai sunt puse toate în conceptul rock. Normal, mergi la un concept rock şi unuia îi place stilul anilor 70, vine un punker care, în stilul lui, urlă şi toate alea. Sunt nişte şocuri şi în muzica rock. Eu rockul îl văd din punct de vedere instrumental", în primul rând.Cu toate acestea, este deschis la toată muzica bună. Îi place muzica populară şi orice instrument care sună bine. Dar tot la rock se întoarce. În urmă cu câţiva ani i s-a propus să cânte alături de o trupă din Botoşani. "Nu eram pregătit, i-am spus acum doi ani lui Relu Oneaga, el îmi propusese. Acum sunt pregătit, am intrat din nou în lumea muzicii. Poate că la anul vom face şi acest lucru", spune cu încredere.
Trupa Renegaţii a fost o poveste. Cu instrumentişti de mare valoare, care au confirmat mai târziu prin excepţionalele lor evoluţii în trupe cunoscute pe plan naţional şi internaţional.
"Fraţii Petrilă au fost vârful nostru la Renegaţii. Cu ei a fost şi finalul. A mai intervenit şi fratele meu, un alt iubitor de muzică. A apărut atunci stilul limbistic, un stil de rock rap, fratele meu fiind din gama rapului, ne-am unit şi am făcut câteva piese. Sunt piese foarte bune din acea perioadă pe care nu le mai am, le ştiu, dar fără versuri. Impulsul Renegaţii a fost în primul rând Dana Şovan, alături de ea am început să compun, ea m-a influenţat. Totul în muzică înseamnă influenţă. Şi natura este o influenţă...", spune şi se opreşte din nou la plecarea în Spania. Înainte a mai făcut o melodie: M-am săturat.
Ultimul concert al Renegaţilor a fost prin 2002, la Zilele Oraşului Botoşani, în faţa Primăriei. "A fost o explozie, un show adevărat, a plăcut foarte mult. Cu toate că ne-au impus să nu cântăm cu instrumente, ci să facem un negativ, doar vocea să meargă. Deja începea conceptul cu CD-ul. În Spania nu e aşa, dacă nu vede instrumentistul, nu vine".
Crede cu tărie că în muzică este un secret. Totul este să transmiţi un mesaj pe care creierul uman să îl perceapă şi îi placă. "Contează foarte mult versurile. Ascultând maneaua, mi-am dat seama de ce pătura de mijloc este încântată de manea. Pentru că îi transmite un mesaj pe care creierul lui şi viaţa lui zilnică îl recunoaşte. În rock e aceeaşi chestie. În Spania, versurile sunt foarte simple. Stilul spaniolilor nu e ca al nostru, este un rock pop, mai simplu. La partea dură nu se prea pricep. Eu sunt foarte căutat de anumite trupe. Nu câştig din asta, o fac din pasiune, pentru a ieşi din viaţa zilnică, cu tractoare, pământ... obligaţii, oameni la muncă".
"...eu iubesc România. Nu realizaţi ce ţară extraordinară avem"
A plecat în Spania din nevoia de a avea un viitor, avea un copil mic şi o familie căreia trebuie să îi asigure traiul zilnic. În sufletul său, nu a renunţat nici un moment la muzică. "Am fost un pic dezamăgit... Fraţii Siia au plecat, George cânta cu Omul cu şobolani, Florin cânta cu Mandinga, Sorin Petrilă era cu Weinberger, eu am rămas singur. Cu Alex Gavrilă am mai încercat să facem câte ceva, basist era Emil Şchipu. Dar fiecare a pornit pe drumul lui. Sunt invidios pe ei, sincer. În sufletul meu mă doare. Ştiu că dacă porneam atunci pe acelaşi drum ajungeam şi eu departe".
A muncit în Spania ani întregi, cu sudoare, cu riscuri şi cu preţul sănătăţii. "Financiar sunt satisfăcut, pentru un om normal ca mine. Copilul meu cântă, este pe stilul flamenco, îi place muzica, îl susţin, are în casă un echipament foarte bun, eu îl susţin în tot ce are nevoie. Mă doare că sunt acolo, pentru că eu iubesc România. Nu realizaţi ce ţară extraordinară avem, cu resurse! Spania ste o ţară foarte dură, cu călduri de 45 de grade, nu plouă, nu ai apă, nu mai spun de insecte şi şerpi. M-am adaptat, desigur, nu îmi pare rău astăzi".
Încet, încet, a început să cunoască muzicienii de acolo. După 8 ani şi-a cumpărat o chitară, începe să cânte din nou. "În aceşti ani am ţinut legătura cu toţi: fraţii Siia, Sorin Petrilă, invidios sunt pe ei şi cu asta basta! Că au reuşit! Plăcerea noastră este de a sta pe scenă, de a vedea publicul că e încântat de ceea ce faci tu. Eu muzica nu am făcut-o pentru bani, am scos bani din buzunar. Am avut atâta pornire în muzică, dar m-am oprit pentru că toţi au plecat. Eu nu am vrut să plec, asta a fost greşeala mea. Trebuia să fi plecat şi eu. Dar aşa a vrut Dumnezeu".Din nou, priveşte fotografiile fiului său şi totul se luminează. "Suntem renumiţi în zonă ca artişti. Şi eu, şi băiatul. Are şi el concerte, a concertat la un palat medieval din zonă, are un profesor extraordinar de bun. El este spaniol, va fi cetăţean spaniol, aşa mi-a spus. Chiar dacă vorbeşte foarte bine limba română. În casă noi vorbim româneşte, filmele le vedem dublate în limba română, soţia mea păstrează toată tradiţia noastră".
În Spania are, astăzi, contacte cu diferite trupe de rock. În greul vieţii, printre tractoare, pământ scotocit după rodul anilor, din când în când se aruncă în tumultul muzicii rock. Chiar dacă, recunoaşte Marius, nu se manifestă ca un rocker normal. "Am părul lung pentru că aşa l-am avut dintotdeauna, dar, şi din cauza vieţii dure de fiecare zi, nu am lanţuri, nu am inele, nu fumez. Sunt un ciudat, da, din punct de vedere al lumii rockului, cu chefuri extrem de pline de toate, care nu m-au corupt. Mulţi cred că, dacă eşti rocker, eşti drogat, eşti un beţiv. Nu e aşa. Şi sunt mulţi ca mine".
Marius Constantin Sabie rămâne rockerul nostalgic, copilul din spatele unui violoncel uriaş care, chiar dacă pare că se luptă cu un contrabas, ştie că poate cuceri lumea. Şi este pregătit să o facă!
(Trupa lui Sabiuta, cu Sabie Marius -voce, chitara, Siia George -tobe, Sorin Petrila -chitara, Emi Schiopu - bas, in concert la Botosani)
(Renegatii 1998, la Miercurea Ciuc -Rock Fest, cu Sabie Marius -voce chitara, Siia Florin -bas, Siia George - tobe, Sorin Petrila -chitara, Sabie Ionuţ -voce rap)
