Absolventă a Liceului Pedagogic ”Nicolae Iorga” Botoșani, Maria Mărginean a urmat Facultatea de Psihologie la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, apoi Master în Psihologie Medico-Legală și Criminalistică la Sibiu. Specializarea a mai durat ceva vreme, a studiat un an în cadrul cursurilor postuniversitare de Profiling și încă un an modulul de Psihologie criminalistică și Psihologia terorismului. La final, un modul de Analiză și evaluare comportamentală.
”Înarmată” cu diplome și cunoștințe, a vrut să își valideze sieși întregul bagaj informațional, astfel încât a decis să facă voluntariat. La Psihiatrie, la Probațiune. Apoi a început să bată la uși. Dar cine să deschidă porțile afirmării unei tinere la început de drum? Până unde poate merge specializarea astfel încât un tânăr să aibă șansă într-un oraș ca Botoșaniul? Și, mai ales, de cât curaj ai nevoie astfel încât să nu renunți?
Maria Mărginean s-a întors acasă, în Botoșani. Și crede cu tărie că mai ales ei, cei tineri, trebuie să construiască. Și să nu renunțe la primul obstacol.
Am găsit-o pe Maria în propriul cabinet. Pe pereți, multe diplome. Și desene pe care și le-a creionat singură, din spatele cărora transpare un talent surprinzător. Vorbește repede și apăsat, dar nu scapă din privire niciun gest, nicio mișcare. Frumusețea chipului îmbracă în liniște și calm un subiect ce pare la prima vedere dificil și ”periculos”.
Ce se ascunde dincolo de diplome și de desene, cum ”citește” lumea o tânără care, în 2023, s-a întors în orașul natal pentru a dezvolta ceea ce mulți nu au avut curaj?
”Nu vreau să fiu legată de un sistem!”
-Pentru început, să aflăm cine este Maria Mărginean…
-Tata este genul spartan, mai dur, a știut de fiecare dată cum să îmi explice lucrurile. La tata, care este preot, albul este alb, negrul este negru. M-a învățat din capul locului ce este bine și ce este rău. Mama este profesoară de religie. Am primit de la ei libertate. Nu am fost constrânsă, nu mi-au spus să fac cum îmi spun ei, iar asta mi-a lăsat mie libertate deplină, pentru că lăsându-mi această libertate eu am putut să capăt încredere în ei și ei încredere în mine. Încă de mică mi-am dat seama că îmi place să cânt la pian, dar și vocal, că îmi place să desenez, să pictez, să scriu. Mama la un moment dat m-a întrebat ce îmi place cu adevărat să fac în viitor. Muzică, pictură sau scris… La muzică am trac, la desen dacă îmi pune cineva limită de timp mi-a tăiat elanul. Cu scrisul nu eram prea sigură pe atunci. Am luat în calcul să devin avocat, procuror sau judecător. Dar mi-a fost teamă să mă joc cu viețile oamenilor. Dacă iau apărarea cui nu trebuie? Dacă bag la închisoare oameni nevinovați? Psihologie?, m-a întrebat mama. ”Îți place să stai la telefon, să rezolvi problemele celorlalți”. Am mers inițial pe ideea de Psihiatrie, apoi să continui cu Medicina. Însă cu Medicina am început să întâmpin obstacole, astfel că m-am orientat către Psihoterapie, deși mă gândeam și la translator limbi străine, engleză-japoneză, pentru că îmi place limba japoneză foarte mult.
-V-am ascultat, iată, vorbind despre voce, desen, instrument. Ați urmat Liceul Pedagogic ”Nicolae Iorga” din Botoșani, unde toate aceste talente îmbracă foarte bine o carieră de învățător. Nu a fost și aceasta o opțiune?
-Desigur, m-am gândit și la posibilitatea de a deveni profesor, chiar mama m-a îndemnat. I-am spus: ”văd ce faci tu acasă, ești îngropată în hârtii”. Mama nu avea timp de mine când eram mică și pe mine m-a durut acest lucru.
-În final v-ați oprit la Psihologie?
-Era bătut în cuie: vreau psihoterapie. Dar în anul trei de facultate, într-o zi, în bucătăria noastră, mama mi-a pus o întrebare: ”Ești sigură că vrei să faci psihoterapie?” Nu m-am așteptat ca, în acea clipă, să realizez în mod spontan că eu nu mai am răbdare pentru psihoterapie. M-au schimbat anii de facultate, m-au schimbat colegii, m-au schimbat părinții și mi-am dat seama că nu mai am răbdare. Am avut la dispoziție ceva timp ca să îmi dau seama ce fac cu viața mea. Ideea a venit tot de la mama. La Sibiu erau două specializări la Master: Psihoterapie clinică și Psihologie medico-legală și criminalistică. Am ales a doua specializare. Am susținut o lucrare, am intrat. Am citit foarte mult tot ce ținea de minciună, de personalitate, de comportament și limbajul trupului. Dizertația am făcut-o pe tema ”Personalitatea antisocială și disimulare”.
-Ce competențe are Maria Mărginean după o facultate în Psihologie și un master în Psihologie medico-legală și criminalistică?
-Am devenit psiholog criminalist. După studii recunosc faptul că am intrat într-o zonă mai neagră, când nu știam exact ce să fac. Erau necesari mulți alți pași. Ca psiholog criminalist, ar fi trebuit să mă înscriu în Poliție. Am făcut voluntariat la Psihiatrie, apoi voluntariat la Probațiune. Am adunat experiență. Așa am înțeles că nu vreau să fiu legată de un sistem. Am ales să înființez propriul cabinet. Mai întâi am urmat un curs de Profiling, un an de zile, apoi un alt curs de specializare pe Medicină legală și terorism, cursuri postuniversitare la Iași, iar la final cursuri de Analiză comportamentală. Atunci am știut care îmi este direcția.
-După studii în Iași și Sibiu, cum ați decis ca acest cabinet să fie aici, la Botoșani? Orașele mari oferă, totuși, deschidere și șanse mult mai mari în acest domeniu.
-Orașul nostru este frumos, chiar dacă nu este organizat suficient…
-Ce perspective profesionale oferă unui psiholog criminalist un ”oraș frumos”?
-Eu sunt genul care acceptă provocările. Este mic orașul, dar poate că și celelalte orașe au pornit la fel și acum au ajuns la un nivel de dezvoltare și de oportunități.
-Ce înseamnă oportunități pentru un psiholog criminalist? În acest cabinet așteptați să intre oameni cu probleme sau există și un alt specific?
-Nu neapărat cu probleme. Eu am în vedere câteva instituții, de la Poliție, Tribunal, la Probațiune și Penitenciar.
-Au voie aceste instituții să apeleze la serviciile unui cabinet particular?
-Categoric. Se poate colabora, se pot încheia contracte de colaborare. Orice oraș are oportunitățile lui, trebuie doar să vrei să te implici. Este mai greu, fără îndoială, dar eu refuz să mă dau bătută.
Cum recunoști un ”psihopat”?
-Să pătrundem puțin și în lumea fascinantă a psihologiei criminalistice. După facultate, master și cursuri postuniversitare, psihologul criminalist Maria Mărginean, dacă are în față o persoană, știe despre ea că…
-Chipul este împărțit în trei părți. Partea intelectuală, unde îmi dau seama dacă persoana este capabilă să asimileze informații sau dacă nu are răbdare în a asimila. Apoi partea practică, dacă este genul proactiv, dacă preferă să fie om de acțiune sau nu. Și partea plăcerilor. Dacă persoana este senzuală, dacă este pasională, dacă îi place mai mult luxul sau dacă are vicii. Observ cum stă, cum se mișcă, cum vorbește. Anumite gesturi… Mă uit la fizionomie, la expresia facială. Expresii de scurtă durată, care apar o fracțiune de secundă, abia ai timp să le vezi. Sau expresii faciale mai mari, ai timp să vezi dacă zâmbește, dacă privește urât. Apoi corelezi toate aceste expresii cu fizionomia, cu contextul, cum este îmbrăcat, cum se poartă...
-Când intrăm în zona patologică, ce semne ne trimit către eventualele probleme ale persoanei pe care o observați?
-O întrebare foarte bună! Aici este o linie foarte fină. Când poți spune că un om este normal și când poți spune că el este ”anormal”? Când problema lui devine și o problemă a celor din jur! Am studiat mult tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă. Este persoana care are ritualuri, care este maniacă a curățeniei, care are liste, îi este frică de germeni, de microbi, se păzește tot timpul…
-Unii am spune că nu este nimic rău în a-ți organiza viața. Când așezăm acești oameni în zona patologică?
-Atunci când îi impui unui coleg, unui partener limitele tale. Îi impui acestuia organizarea ta. Atunci celălalt se simte deranjat pentru că el are un alt stil de viață decât al tău.
-Există oameni care în fața unui specialist apelează la tot felul de manevre de a ascunde adevărata personalitate. Cum vă dați seama că acel om vrea să fie altcineva decât este el cu adevărat? Și ne apropiem acum de zona infracțională, de aspectele psihiatrice, cu deviațiile comportamentale care sunt ascunse conștient.
-Este o zonă foarte complexă aici. Putem vorbi despre o categorie șireată, despre psihopați. Ei sunt capabili de a ascunde aceste lucruri pentru că unii dintre ei - categoria psihopaților funcționali, care vor să se încadreze în societate - nu recunosc emoțiile. Cum reușim să recunoaștem un psihopat? Ei nu reușesc să se pună în locul celuilalt. La ei centrul emoțiilor nu funcționează, are o altă structură decât la noi. Ei nu simt frica, nu simt teama, nu reușesc să își dea seama prin ce treci tu, cum te simți, că ești îngrijorat… Ca să se încadreze pot să învețe cumva emoțiile, să aibă o definiție, dar să nu le simtă.
-Spunem deseori despre acești oameni că ”nu au inimă”. Faptul că nu simt durerea celuilalt poate fi o explicație pentru faptele de cruzime pe care le comit fără nicio remușcare?
-Este și faptul că ei au traumele lor. Provin din familii abuzatoare, iar ei la rândul lor devin abuzatori. Și nu vorbim doar despre psihopați, ci și despre tulburările de personalitate narcisistă.
”Când te detașezi atât de mult încât nu îți mai păstrezi umanitatea”
-Există multe filme pe acest subiect. Seamănă cazurile din viața reală cu cele din filme? Și când spun viața reală mă refer și la Botoșani? Trăim într-o comunitate relativ mică, putem avea o cazuistică aici?
-O comunitate mică, dar cu multe cazuri. Cel mai recent, cazul ”Alexandra”. Este tot din sfera aceasta. Tu, ca medic, ai depus un jurământ. Și medicii, asistentele ar trebui să aibă ca trăsătură de personalitate empatia. Unii dintre ei au pierdut-o. Dacă fata respectivă beneficia de atenție, de empatie, nu s-ar fi ajuns la acest deznodământ tragic. Și asta mă face să mă întreb: ce este greșit în sistemul acela? Oamenii care se detașează! Când te detașezi atât de mult încât nu îți mai păstrezi umanitatea. Multe fapte, pe partea de criminalitate, ajung să se întâmple din cauza frustrărilor, a problemelor de acasă, a traumelor. Femeia care și-a aruncat copiii de la etaj, un alt exemplu. Ce probleme se află în spatele acestei tragedii?
-Sentimentul matern nu ar fi trebuit să fie mai puternic în acest caz, să depășească toate celelalte posibile neîmpliniri?
-Bine punctat, ar fi trebuit. Dar dacă ea a ajuns să fie mult mai frustrată pe plan sentimental și nu a beneficiat de ce avea nevoie… Nu știm istoricul ei din copilărie, cum erau părinții… Poate era o personalitate schizoidă. Schizoid înseamnă o personalitate rece, cu prieteni puțini, care nu reușește să empatizeze foarte mult. Nu avem de unde ști, omul este foarte complex.
-În casele noastre, în familiile noastre sau în cercul de prieteni apropiați pot exista două direcții. Să considerăm din start că avem lângă noi un potențial om cu probleme – schizoid, narcisist, psihopat – și ar fi îngrozitor să trăim sub această amenințare, că într-o zi în omul de lângă mine s-ar manifesta o altă personalitate. Sau am putea să ne cunoaștem mai bine, să ne observăm mai bine de la început, fără să considerăm că avem un potențial psihopat lângă noi. Cum învățăm toate aceste lucruri?
-Sfatul meu este să acordăm partenerului mult mai mult timp pentru a-l cunoaște. Să nu ne grăbim. Ieși cu persoana respectivă, vorbește mai mult, testează-i personalitatea, vezi în ce momente se înfurie, până la ce nivel îl poți aduce? Are rezistență, se abține sau ridică mâna? Acordă timp, nu te grăbi! Asta i-aș sfătui pe toți cei care încearcă să intre într-o relație serioasă. Nu te costă nimic să vorbești, să cunoști persoana, să împingi limitele, să testezi.
”Fii prieten cu el, arată-i că ești acolo!”
-Valabil în cuplu. Ca părinte, însă, avem putere, curaj, să ne testăm copilul, să împingem limitele, să riscăm? Cum procedăm în cazul propriilor copii?
-Este mult mai ușor la copii. Din momentul în care ei încep să crească, cel mai important pas este să îi câștigi încrederea. Să nu impui nimic, lasă-i libertate. Nu permisivitate! Nu fi nici prea strict, dar nici libertin. Fii prieten cu el, arată-i că ești acolo. Când depășește limitele se vede. Îți cunoști copilul și vezi că are pupilele dilatate, că are respirația modificată… Îți pui întrebări legate de anturaj. Unii părinți, de exemplu, nu sunt de acord să se întâlnească cu prietenii copilului lor. Este o mare greșeală. Invită la tine prietenii, așa ai posibilitatea să observi și să acționezi la timp.
-Deci revenim la metoda observației. Plus: suntem prieteni, vorbim, discutăm. Cu toate acestea, la un moment dat, pe la 15-16 ani, ne trezim în casă cu o altă ”specie”: adolescentul. Și parcă nu ne mai recunoaștem copilul.
-Așa este. Perioada cea mai complicată, în care copilul trece prin niște transformări, de la copilărie la perioada de adult - adolescența. Și este foarte confuz.
-De obicei mama intră în panică. Întrebare: totdeauna înseamnă ceva rău această transformare bruscă? Mai exact, cum ne comportăm noi, ca părinți, cât anume putem accepta din această transformare?
-Părinții trebuie să păstreze aceeași manieră. Să comunice la fel, să nu se îndepărteze. Nu pedepse de genul închis în casă. Lasă-i libertate, pentru că singur se va responsabiliza. Se reglează singur. Este o perioadă dificilă pentru părinți, în special pentru mamele care suferă de anxietate peste medie. Pentru că atunci apar gândurile cu scenarii de viitor.
”Furia m-a ajutat să fac atunci ceva productiv”
-Este un moment bun, pentru că ne aflăm în zona adolescenței, să ne oprim la o carte care poartă semnătura Mariei Mărginean și care, trebuie să recunoaștem, a surprins pe mulți.
-Cartea mea, da, care se numește ”Ce pisici vrei? Sunt pe stop”. O carte care a pornit dintr-o ceartă cu fostul meu prieten. Eu mă respect pe mine, ca persoană, nu mă leg la cap dacă nu mă doare. Și am observat că, atunci când ajungeam în perioada respectivă, el nu mă înțelegea și eu deveneam frustrată. Spunea că mă transform… La nervi am scris 32 de pagini. Furia m-a ajutat să fac atunci ceva productiv. Vreo doi ani de zile am ținut cartea aceea pe tușă. Voiam doar să ajut, pentru că la fel ca mine multe femei se simt frustrate și nu sunt înțelese. De aceea cartea am dedicat-o bărbaților. În vara aceasta am vorbit cu părinții mei și mama m-a încurajat să termin cartea. Am avut baftă, din a doua încercare o editură mi-a acceptat manuscrisul, au fost foarte prompți, într-o lună am văzut cartea. Am avut emoții!
-Mama a venit cu încurajările. Care a fost reacția tatei când a văzut că fiica lui scrie despre o problemă atât de intimă? În societatea noastră acest subiect este încă ținut sub tăcere…
-Și tata m-a susținut! Tata e genul dezinhibat. Este dintr-o bucată, spune direct ce are de spus. De mică m-a învățat să fiu deschisă cu el, să spun exact ce simt. S-a bucurat că am făcut ceva productiv. A văzut că eu m-am bucurat că am scos această carte. Am avut și feedback pozitiv, de la oameni care au cumpărat cartea. Am fost încurajată să mai scriu, să mai dezvolt și alte subiecte. Eu am încercat să ajung la sufletul omului vorbind direct, am îmbinat studiile cu experiența și cu anumite exemple, dar și cu un pic de umor. Pe bărbați îi fac să înțeleagă ce au de făcut.
”Profesia de psiholog criminalist nu acționează doar în sfera infracțională”
-Revenim la Botoșani. Cum se simte un tânăr care vine acasă și își deschide aici propria afacere?
-Greu la început. Am apelat la Poliție, să vadă că sunt dispusă să colaborez. M-am prezentat, mi-au spus că mă vor suna. Nu s-a întâmplat nimic. Au contract cu profiler din București. Este un soi de conservatorism. Există foarte puțini profileri în România, îi numeri pe degete. M-am gândit să plec în afară, dar mi-am spus că în țara noastră nu se va schimba nimic dacă nu încercăm noi să facem ceva.
-Ce altceva poate face un psiholog criminalist în Botoșani?
-Ar putea apela la anumite companii. Angajatorii ar reuși să își rezolve mai repede problemele din companie cu ajutorul unui profiler. Dacă au angajați foarte buni, dar cu probleme de personalitate. Poate nu i-au pus în departamentul potrivit și nu reușesc să aibă profit. Un profiler îl poate așeza la locul potrivit. Profesia de psiholog criminalist nu acționează doar în sfera infracțională.
-Aveți capacitatea profesională, dispuneți de informația care poate ajuta un om să se cunoască mai bine?
-Ca profiler intru în această zonă. Și ca analist comportamental. Pentru că, în fond, îmi place să analizez oamenii. Și nu îi plasez într-o zonă negativă. Doar ajuți un șef să își cunoască bine echipa.
