Muzeul de Artă din Cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași a găzduit până pe 30 noiembrie 2018 expoziția "Oglinzile tăcerii", semnată de artistul vizual Manuell Mănăstireanu. Lucrările fac parte din proiectul consacrat de către artist Centenarului României: "Oglinzile tăcerii s-au născut din acea bucurie a regăsirii prin dreptul la memorie. "Cine uită nu merită", spunea Nicolae Iorga. Înconjurați de tot mai multe artificii și false valori, tindem prea repede să uităm de acele fapte și acei oameni care undeva, pe scara timpului, au născut sensuri vii pentru o lume mai bună. Un recurs la memorie poate aduce o vindecare prin redimensionarea lucrurilor ce contează. Oamenii din "Oglinzile tăcerii" sunt strigăte mute într-o lume a indiferenței. I-am văzut simpli, sobri și luminoși, asemenea sfinților, demni în tragismul lor fără ostentație. Ceva din privirile lor se vrea renăscut în privirile noastre: lumina izvorâtă din jertfă și onoare pentru reîntregirea unui neam", spune artistul despre expoziția dedicată Centenarului.

Manuell Mănăstireanu s-a născut pe 5 decembrie 1973, la Botoşani. A absolvit în anul 1992 Liceul de Arte "Octav Băncilă" Iaşi, iar în anul 1999 finaliza cursurile Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design Iaşi, clasa prof. Dan Hatmanu. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din anul 2001.

Tablourile lui surprind fizionomii aparent schimonosite, convulsive, psihologii de la periferia existenţei precare sau plutind în efemeritatea artistică a creatorului. Fiinţa devine, la Manuell Mănăstireanu, o manifestare intimă pe care privitorul o simte conform propriei sale capacităţi de percepţie şi nu în înţelesul pragmatic al formei umane de viaţă. Pentru că văzul dispare ca privire şi se recompune ca lumină interioară, artistul remodelând chipul nu dintr-o îndrăzneală de titan răzvrătit, ci pentru a face loc vederii dinlăuntru spre afară.    

Acolo unde fiinţa umană devine perfecţiune, Manuell Mănăstireanu ştie să transpună lumina creaţiei, ca chip şi asemănare. Sfinţii, Maica Domnului, Iisus, îngeri, heruvimi, în coloratură aparte, nu reprezintă o separare a artei lui Manuell Mănăstireanu de sinele sau creator, ci întregesc natura umană, conferind fiinţei şansa vederii adevărate.

"Portretul s-a născut în pictura mea ca o prelungire firească a tot ce e în mine, întrebare despre viață și moarte, suferință, emoție, sentiment. Nu sunt un căutător de subiecte, lucrările mele fiind mai degrabă obsesii, introspecții prelungi în abisurile existenței. Expresivitatea dată de povestea din spatele unui chip este centrul meu de interes în facerea unui portret. Nu cred în întâmplare, de aceea nici eu nu pictez portrete la întâmplare", spune Marcell Mănăstireanu într-un interviu recent cu Robert Șerban. (interviul integral aici)

Manuell Mănăstireanu îşi conturează valoarea artistică evidenţiindu-se prin forţa şi expresivitatea lucrărilor, dar si prin stilul personal, adânc spiritualizat, în nuanţe care navighează între luciditate şi imaginarul creativ.

Lucrările lui surprind prin supleţea aparent firavă a siluetelor, dar şi prin disperarea împrăştiată cu generozitate, implicând privitorul deopotrivă în actul de creaţie, dar şi în subînţelesurile care decurg din creaţia în sine.

"Manuell Manastireanu pledeaza pentru ridicarea cortinei de pe noptile sufletului si scoaterea la iveala a luminii ce salasluieste potential in fiecare dintre noi. Se revolta in fata ipocriziei si minciunii, a aparentelor prezentate ca esente, a fariseismului generalizat. Pare un moralist credibil prin idei si mantuit prin gestul de a-si asuma povara de a rosti adevaruri stanjenitoare pentru cei care ne promit paradisurile fictive ale fericirii. Intre timp, oamenii se nasc si mor, unii uitati in propria lor unicitate. Manuell Manastireanu a produs un veritabil soc iubitorilor de fantasme blande si comerciale si si-a asumat riscul de a striga in piata publica ca regele e gol. Adevarurile lui seamana cu disperarea luciditatii si plansul launtric al sensibilitatii", spune despre artistul botoşănean criticul de artă Valentin Ciucă.

Artistul nu pictează de dragul formei, nici nu invocă efecte terapeutice sau trăiri convalescente pe seama privitorului. Nu şochează privirea, chiar dacă deseori se situează la limita suportabilităţii.

“Posibil ca picturile mele să pară incomode, dar eu nu fac decât un continuu exercițiu de sinceritate față de mine și față de public. Nu țin nici să șochez, nici să coafez realitatea, discursul meu artistic e viu tocmai fiindcă e parte din mine. Sobrietatea, dramatismul în ceea ce fac sunt o prelungire a spasmelor lumii, a luminilor și umbrelor din existența mea. Oamenii pe care-i pictez nu au rang, au stare. Indiferent cine sunt personajele, sunt oameni vii, strigăte multe într-o lume a indiferenței, ființe ce caută lumina prin pogorârea în abisurile interioare. Oglinzile sparte din lăuntrul nostru… Iată cheia expresiei personajelor închipuite de mine”, mărturisește Manuell Mănăstireanu în același interviu cu Robert Șerban.

În spirit, artistul recreează o stare umană ideală, indică uneori abia simţite cărări iniţiatice. Dar fără a oferi soluţii, ci scormonind culorile simţurilor, fie că este vorba despre vedere, auz, atingere sau pură percepţie a firii. 

Pictura lui Manuell Mănăstireanu nu trebuie contemplată, înţeleasă sau teoretizată, studiată academic sau în spirit critic. Arta lui Manuell Mănăstireanu se simte pur şi simplu, ea se dăruieşte vederii interioare, se împărtăşeşte sinelui absolut.