Talentul și, îndrăznim a spune, harul, îl recomandă ca fiind un artist național. Și, cum soarta artiștilor este deseori ingrată, Ioan Cobâlă a fost și este mai degrabă un om al României decât al Botoșanilor. Un Botoșani care, iată, nu l-a găsit demn de un titlu de Cetățean de onoare al orașului în care a activat și activează zeci de ani.
Este cunoscut de-a lungul și de-a latul României. Talentul său a stârnit emoții pe toate meridianele lumii, de la Beijing la Helsinki, în Maroc, dar și în Siberia. Este imaginea profesionalismului și a calității în artă. Pe străzile orașului său, dirijorul se mai plimbă uneori firesc, obosit sau fericit, dezamăgit sau entuziasmat. Pentru orice altă scenă din lume, însă, Ioan Cobâlă reprezintă un simbol, omul care transformă firescul în magie. Sub bagheta sa au cântat de-a lungul timpului nume sonore ale muzicii românești care țin capul de afiș în orice spectacol: Irina Loghin, Ion Dolănescu, Floarea Calotă, Nicolae Furdui Iancu, Daniela Condurache, Sofia Vicoveanca, Benone Sinulescu, Elena Mândrescu, Petronela Rusu, Laura Ștefănescu și mulți alții.
Ioan Cobâlă s-a născut pe 1 ianuarie 1947, la Drăgușeni, județul Botoșani. O familie strașnică, pentru care viața nu s-a așezat de-a curmezișul, dar nici nu le-a presărat în cale boabe de mărgăritar. Mihai Cobâlă și femeia lui au crescut patru copii. Ioan, fiul cel mare, și-a văzut tatăl rostuind viața într-un fel care mai târziu avea să îi fie de mare folos. Un om care știa să meșterească orice. Era zidar, tâmplar, scotocitor în lemn ca nimeni altul. Ioan a urmărit fascinat cum dintr-un lemn anume tatăl făurea cu îndemânare orice, chiar și o vioară. Acolo, în miracolul copilăriei, în satul frământat de colectivizarea hulpavă, copilul Ioan a trăit pentru prima dată muzica. Acolo a învățat că prin muzică sufletul izbucnește și se înalță.
De aceea, nu de puține ori, când era nevoit să meargă la prășit, Ioan făcea cumva să se furișeze înapoi spre casă, după cum recunoaște însuși artistul, într-o mărturisire către prof. Dumitru Lavric. "Am dus un rând până la capăt, dar m-am plictisit, am aruncat sapa şi am plecat acasă. Când au venit surorile mele, m-au găsit cântând la acordeon". Răspunsul tatălui, conform aceleiași mărturii, a fost unul mai mult decât edificator: "Dacă el cântă, lăsaţi-l să cânte. Voi mergeţi la prăşit!". Nu miră nicicum un astfel de răspuns, pentru că el venea de la un țăran care șase zile din săptămână muncea din greu, iar duminica era lăutar.
În Drăgușenii copilăriei se năștea încă de pe atunci un artist mare, grație unui părinte care a știut să semene în sufletul copilului său germenii muzicii. Nici nu împlinise 13 ani când a fost invitat să cânte la microfon, la stația de radioficare din Săveni. A fost un elev destoinic și la sat, dar și mai târziu, când a venit să studieze la oraș, la Liceul Laurian.
Drumul spre muzica profesionistă!
Ioan Cobâlă a continuat și la oraș să cânte. Nu s-a dat în lături nici de la matematici, dar a fost conștient mereu de valoarea sa muzicală. La liceu a înființat repejor un ansamblu folcloric cu care a cucerit multe concursuri în toată țara. Imediat după liceu a devenit profesor suplinitor la Drăgușeni. De matematici… Dar cum pentru Ioan Cobâlă matematica mergea mână în mână cu muzica, a înființat și în satul natal o orchestră de muzică populară.
Pasiunea începea să devină mod de viață, iar seriozitatea și perseverența cu care se ocupa de muzică l-au dus către un nou drum: Conservatorul ieșean. A fost un student eminent, colegii vorbind despre Ioan Cobâlă ca despre un talent de excepție. La Conservator, Ioan Cobâlă a înțeles că muzica are propriile reguli, că amatorismul înseamnă mediocritate și că, pentru a-ți asuma un drum artistic, trebuie mai întâi să devii un bun profesionist.
Avea 27 de ani când a terminat Conservatorul. A primit un post la Iași, la Ateneul Tătărași. Unde, cum era de așteptat, a înființat o orchestră. Numai că, la scurtă vreme, a venit vestea că la Orchestra de la Botoșani e nevoie de un dirijor.
A lăsat în urmă Iașul și a venit la Botoșani
Pentru prima dată, nu a mai fost nevoie să înființeze o orchestră, dar era nevoie de ceva mult mai dificil: visa să facă din Rapsozii Botoșanilor o orchestră profesonistă. Adică să așeze în fața artiștilor instrumentiști portative. A trimis soliștii să culeagă folclor prin satele județului, le-a orchestrat pe note și cu o iscusință uluitoare toate cântecele. Le-a impus o ținută și i-a învățat că muzica nu se face cu compromisuri. Ea place sau nu place nu pentru să sună frumos, ci pentru că în spatele unui cântec stau ore și ore de exercițiu personal, de muncă susținută, și că talentul te ajută în măsura în care tu, ca artist, știi să îl dezvălui publicului.
Nu e de mirare că foarte repede numele orchestrei de la Botoșani era pe buzele tuturor. Însă totdeauna acest nume venea laolaltă cu cel al dirijorului și maestrului său: Ioan Cobâlă.
Un personaj pitoresc, un moldovean autentic, un botoșănean hâtru. Asta a fost mereu Ioan Cobâlă. Însă, mai presus de toate, Ioan Cobâlă a fost un făuritor de artiști. Un om care a ascultat și a recunoscut - și poate aceasta a fost dintotdeauna excepționala capacitate a acestui om - talentul neșlefuit, a auzit ca nimeni altul glasul valoros pitit în emoția vreunui tânăr.
Tinerii de atunci sunt astăzi artiști cu nume pe frontispiciul folclorului românesc. Și astăzi, pe lângă melodicitatea și frumusețea căpătată în timp, glasul acestor artiști poartă pe scenele țării și ale lumii recunoștința pentru maestrul lor.
Ioan Cobâlă nu se regăsește în Cartea Cetățenilor de Onoare ai Municipiului Botoșani. Ar fi fost un gest de respect și de readucere în fața publicului a unui nume căruia comunitatea îi datorează multe frumuseți, de la lacrimi de bucurie la sentimente de mândrie și de demnitate națională.
"Muzicienii nu se pensionează, ei se opresc din cântat doar atunci când muzica nu mai face parte din ei", spunea Louis Armstrong.