Născută pe 9 noiembrie 1941, a rămas până astăzi ”copilul etern al teatrului românesc”. Este actrița-poveste care pe scena de la Botoșani a fost Oana, din ”Apus de soare”; dar și Decebal, în ”Titanic vals”. Alexandrina Halic este și astăzi un fenomen unic datorită modului în care a ”jucat” copilăria”. A păstrat un spirit veșnic tânăr, o simplitate copilăroasă și o inocență nefalsificată.
”Am înțeles că jucând un copil nu este nevoie să te ”copilărești”, este destul să-ți amintești de copilul care ai fost și să-l lași să trăiască pe scenă. Am înțeles că sinceritatea și naturalețea sunt absolut obligatorii. Am înțeles cum să compun un travesti în așa fel încât băiatul pe care-l joc să fie credibil. Ca să nu port perucă, m-am tuns scurt. Am învățat să mă mișc pe scenă, să-mi depășesc stângăciile, ba mai mult, să le folosesc conștient acolo unde se potriveau vârstei personajului pe care îl jucam”, ne spune actrița Alexandrina Halic, ajunsă astăzi la 83 de ani.
Tânără actriță la Botoșani!
La Botoșani a ajuns în urmă cu 60 de ani, în stagiunea 1963-1964. Pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” a fost Oana din ”Apus de soare”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea (regia Ion Șahighian), dar și Decebal, din ”Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu (regia Val Mugur, tatăl regizorului de mai târziu Vlad Mugur), precum și Lisaura, din ”Cafeneaua”, de Goldoni, în regia lui Cornel Revent.
(Alexandrina Halic, în fața Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, 1963)
Era tânără, frumoasă și foarte talentată. Un copil, așa cum avea să rămână vreme de peste 60 de ani. Absolvise Institutul de Teatru în București și se pregătea pentru perioada de stagiu.
Despre stagiunea petrecută la Botoșani, Alexandrina Halic avea să spună mai târziu: ”A fost o perioadă fericită din viața mea!”. Aici, la Botoșani, a jucat pentru prima dată rolul Oanei, din ”Apus de soare”.
”Botoșănenii veneau la teatru cu drag, iar piesa lui Delavrancea era una din favoritele publicului. Colectivul Teatrului m-a primit cu bunăvoință și simpatie, iar rolul Oanei a venit cum nu se putea mai bine pentru că mă suprapuneam într-un fel lui. Chiar eram strigată „duducă Oana”. Tot în acea perioadă am aflat că vreo două fetițe născute în anul acela au fost botezate Oana, în cinstea personajului îndrăgit”, povestește Alexandrina Halic într-un interviu-fluviu acordat lui Ion Moldovan.
La Botoşani a jucat şi sub direcţia de scenă a lui Val Mugur, tatăl lui Vlad Mugur. Se întâmpla chiar în 1963, când a fost distribuită în „Titanic vals”. Surpriza avea să vină când a aflat că regizorul avea să îi dea nu un rol, ci… două! Val Mugur i-a spus: „De ce să nu încerci și altceva, nu numai roluri de copii?”. A urcat atunci pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu”, în ”Titanic vals”, alături de actorii Corneliu Revent, Elena Gheorghiu, Nutzi Pantazi, Sică Stănescu și Mirela Frunzetti.
Alexandrina Halic era Decebal, dar și Gena. ”A fost un act de curaj din partea mea. Aveam atunci douăzeci și doi de ani și nu mai jucasem până atunci un personaj matur. Spectacolul a fost unul agreabil și bine primit de public. Scenografia era semnată de pictorul botoșănean Constantin Piliuță. Fac o paranteză – am avut onoarea să petrec revelionul 1964 în casa părinților lui, primită cu mare generozitate de toată familia reunită”, își amintește actrița.
Tot la Botoșani, Alexandrina Halic a jucat rolul Lisaura în „Cafeneaua”, pus în scenă de Corneliu Revent, în scenografia Emiliei Jivanov.
În cabina Teatrului
Cât a fost actriță la Botoșani, Alexandrina Halic a locuit, împreună cu Amelia Kreutzer, și ea repartizată aici, într-o cabină a Teatrului.
”Cabina era destul de spațioasă, avea și o sală de baie. Este adevărat că în rest nu prea aveam de niciunele. Dormeam pe un pat tare de lemn, de la recuzită, dar eram foarte tinere atunci și lucrurile acestea contau atât de puțin! Mi-aduc aminte din acea perioadă și de „mamaia” Ţibuleac, cabiniera noastră, care ne gătea pe un reșou delicioase bucate moldovenești. Ce papanași știa să facă! Şi vreau să-ți mai spun ceva”.
Un moment care i-a rămas lipit de suflet a fost și cel în care foștii colegi de Institut, care efectuau stagiul militar la Botoșani, o salutau ”în pas de defilare”!
”Ştiau că eu și Amelia Kreutzer locuiam în Teatru. Ştiau și pe ce parte a clădirii este fereastra cabinei noastre. Dimineața, în zori, când noi dormeam mai bine, în drumul lor spre locul de instrucție, treceau pe sub fereastra noastră, băteau apăsat pasul de defilare și ne salutau soldățește. Era șarja lor prietenească în semn de prețuire”. Printre foștii colegi se afla și actorul Emil Boroghină.
”Veneau cu trupa la spectacole, iar noi ne bucuram de susținerea lor, între noi fie vorba, destul de zgomotoasă, din sală. O să-ți arăt o fotografie care stă și azi mărturie acelor întâmplări – eu, în costumul Oanei, și alături de mine cătana Emil Boroghină, drag coleg de facultate”.
Nu a locuit întreaga perioadă în cabina teatrului. ”În partea a doua a stagiunii am primit o locuință „la comun” într-un bloc nou”, spune actrița. ”Nu ne plăcea defel acolo. Ne lipsea spațiul „sacru” al Teatrului, locul unde coboram la repetiții și spectacole direct din cabina care pentru noi însemna „acasă”. Eram tânără, eram entuziastă, iar singura mea grijă era teatrul. Stăteam ore în șir la povești despre roluri, actori, filme, lecturi. Cumpăram în rate achitate la salariu sumedenie de cărți – ultimele noutăți aduse într-un stand chiar la Teatru. Când am plecat de la Botoșani, singura mea avere erau câțiva saci plini cu cărți, pe care le păstrez și acum”.
Amintiri din Botoşani: ”Roma de lângă Botoșani, Leorda, Dolhasca…”
Nu uită niciodată deplasările din perioada anilor 60.
”O dată pe săptămână jucam la Suceava, unde pe vremea aceea nu era o trupă permanentă, iar când ajungeam la Iași, era sărbătoare. În rest, băteam drumurile la Roma… Roma de lângă Botoșani, nu cea din Italia, la Leorda, la Dolhasca, la Rădăuți, Vatra Dornei sau Câmpulung Moldovenesc. Nu era ușor! Aveam un autobuz Tudor Vladimirescu cam hârbuit, scotea gaze și pe dinăuntru, nu numai pe afară. În anul acela am avut parte de o iarnă grea și lungă. A început în decembrie și în luna mai nu se topiseră grămezile de zăpadă murdară de pe marginea drumurilor. Dar nu mi-a păsat. Îmi plăcea să joc, îmi plăceau oamenii care umpleau până la refuz sălile de spectacol, în case de cultură de multe ori prost încălzite și prost luminate. Îmi plăceau pentru că ne respectau și prețuiau efortul pe care îl făceam ca să ajungem la ei, în locuri în care nu prea erau pe atunci televizoare și poate nici cinematografe”.
Un an la Botoșani. Însă unul plin de întâmplări, de povești. ”Un an bun, un an frumos, cu satisfacții, în care am învățat multe”, rostește Alexandrina Halic.
Ion Lucian o chema la București, însă Corneliu Revent, directorul de la Botoșani, ascunsese bine hârtia într-un sertar, ”pentru că nu prea voia să mă lase să plec”. ”În aceste condiții au început rugămințile, insistențele și, nu știu cum, în cele din urmă, l-am înduplecat pe Revent să-mi semneze plecarea”, spune Alexandrina Halic.
Așa că în toamna anului 1964 s-a întors la Teatrul de Tineret și Copii din Capotală, dar cu Botoșaniul în sufletul de copil, cu roluri pe care nu le va uita niciodată, cu oameni dragi cărora le-a păstrat până astăzi o duioasă amintire.
