Nu a urmat cursurile vreunei universități, nu a avut maeștri, nici ateliere în care să deslușească secretele desenului. Dar știe sigur că arta lui s-a născut din durere. Pentru a-și construi viitorul, a petrecut în fața foilor albe, cu creionul în mână, peste 70.000 de ore… A muncit, a exersat. A înțeles că singura formă de educație este dezvoltarea prin cultură.
”Biblioteca Județeană din Botoșani mi-a fost și sanctuar”
Despre Botoșani vorbește cu lacrimă. Este orașul-naufragiu, dar și insula care l-a salvat. Este orașul în care a aflat că un Eminescu sau un Luchian au izbândit, în ciuda condiției sociale vitrege. Emanuel Barica are astăzi 29 de ani și se consideră un învingător. Însă nu este victoria unui privilegiat, ci războiul câștigat de un strateg care a știut să își învingă teama, să dezvolte permanent abilități noi. Emanuel Barica este generalul propriei armate, iar lupta pe care o duce presupune asumare, onestitate, talent și multă, foarte multă muncă.
Duminică, semifinalistul de la ”Românii au talent” s-a întors acasă. În incinta unui complex comercial din Botoșani, Emanuel s-a întâlnit cu câteva zeci de botoșăneni care au venit să îl vadă performând. Le-a vorbit, mai ales celor din etnia sa, despre forța binelui, despre credința în Dumnezeu și despre asumarea destinului.
Este recunoscător orașului în care s-a născut, în care a învățat să deseneze.
”Pentru mine, Botoșaniul înseamnă cultură. M-am dezvoltat foarte mult aici, îi iubesc pe toți oamenii frumoși din cultura acestui loc, mă refer la Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, George Enescu și toți ceilalți despre care eu am citit în bibliotecă. Eu am desenat foarte mult… Este o muncă foarte mare, am muncit foarte mult și mulțumesc Botoșaniului, pentru că eu aici m-am dezvoltat. Dacă eram într-un oraș mai mare poate era mai greu pentru mine. Poate mă pierdeam, eram cu alți oameni, cu alte influențe. Am fost într-un oraș mic, un oraș care mi-a oferit o anume siguranță”, spune Emanuel Barica.
Își amintește cu emoție de fiecare loc din Botoșani. Însă unul va fi mereu special pentru el… ”Biblioteca Județeană ”Mihai Eminescu” mi-a fost și sanctuar, locul în care am putut să stau ferit de rele și de energii negative, de tot felul de influențe. Dacă nu erau acești mari oameni de cultură poate că nu găseam nici eu o motivație”.
Vrea să fie un exemplu pentru toți cei care cred că orașele mici îi lipsesc de șansele unei reușite în viață.
”Eu sunt cu adevărat dovada vie că se pot face multe lucruri și că totul este posibil dacă crezi în Dumnezeu. În același timp, apreciez foarte mult cultura orașului Botoșani și a României, pentru că avem foarte multă cultură, nu doar ce spun unii oameni… Eu, în străinătate sau în alte orașe din România, promovez mereu cultura noastră. Sunt român și sunt mândru”, spune răspicat Emanuel Barica.
Mai bine de o oră, Emanuel a desenat în fața botoșănenilor. Copii, părinți, oameni veniți special să îl întâlnească, alții ajunși întâmplător în complexul comercial. Uimiri în ochii scânteietori ai copiilor, mândrie pe fețele romilor din mulțime, admirație și respect. Chipuri peste chipuri, linii amestecate într-un haos aparent, un haos pe care artistul îl ordonează ca prin farmec. Brațele se unduiesc în ritmul muzicii, creionul zboară în aerul parcă încremenit, trupul zvâcnește ca o pasăre în furtună. Nimeni nu scoate o vorbă, doar priviri, chipuri, expresii…
”Fac în special portret pentru că chipul este identitatea omului. Am vrut să mă găsesc și m-am regăsit în portrete. Pentru că, desenând oameni, am învățat să înțeleg cultura, să înțeleg emoțiile. Am învățat să fiu un om onest, integru. Or integritate înseamnă cu adevărat persoana care ești tu, cu tot ceea ce te caracterizează. Ceea ce ești azi, ceea ce vei rămâne tu, cu lucruri bune, cu intenții bune, și faptul că nu te vei schimba. Situația financiară nu trebuie să facă nicio diferență în caracterul tău…”, mărturisește Emanuel Barica.
Povestea unei familii sau cum se construiește un destin
”Tata este din București, mama din Botoșani”, își începe Emanuel povestea. A locuit în București patru ani, până când tatăl a pierdut casa la jocuri de noroc.
S-a întors la Botoșani, unde a locuit într-o garsonieră de 15 metri pătrați. Problemele nu au luat sfârșit. Dar copilul de atunci a știut să își găsească un ”adăpost”…
”Am avut nevoie de un sanctuar, un loc unde să mă simt bine. Și acest sanctuar au fost desenele animate, desenele japoneze de la programele tv. Crescând cu aceste animații, am învățat să îmi dezvolt anumite abilități, am învățat ce înseamnă etica, morala, am învățat să fac, cât de cât, diferența dintre bine și rău. Uitându-mă la aceste desene, de pe 7 până pe la 13-14 ani am vrut să învăț să desenez. Îmi era foarte, foarte greu, dar iubind atât de mult desenele și având și pasiune, nu m-am dat bătut. Am desenat, am desenat… Am mers la Școala 3, acolo cel mai mult am desenat… Desenam continuu, uneori câte 7-8 ore zilnic”.
”Arta mea s-a născut din suferință”
Înainte de a împlini 19 ani a plecat în Germania. Nu știa limba, nu cunoștea poporul în mijlocul căruia spera să își găsească salvarea.
”Mama suferea de schizofrenie, tulburare de personalitate, puțini oameni știu cât de greu este… Nu dau vina pe social, vreau doar să înțelegeți cum s-a născut arta mea. Arta mea s-a născut din suferință. Dar am transformat suferința în ceva bun, în ceva care să aibă formă, să aibă o valoare în mai multe țări”.
După un timp a intrat în contact cu mai multe organizații din Germania. ”Acolo am învățat mai multe despre cultura mea ca rom, nu doar ca român. Am devenit pe parcurs mai inteligent. Nu mai înțelept! Am devenit singurul copil care trebuia să aibă grijă de familie, mi-am impus această responsabilitate, deși nu acesta trebuia să fie rolul meu”.
A desenat fără oprire. Timp de 15 ani.
”Astăzi am peste 70.000 de ore de desen, au fost zile în care am desenat și 14, 15 ore… Dar așa m-am dezvoltat. Am desenat foarte mult în creion și în cărbune. Am avut o serie de workshop-uri, ateliere în care îi învățam pe alții să deseneze, așa m-am dezvoltat și eu foarte mult, nu mai aveam rușinea de la început, nu mai am emoții. În Germania vorbesc în fața a mii de oameni. Totuși, mă simt fericit și aici, îi mulțumesc lui Dumnezeu să sunteți aici”, spune cu respect Emanuel.
”Sunt încrezător în puterile mele și în Dumnezeu”
A ajuns și pe stradă. Își amintește cum, în Germania fiind, a desenat chipul unei fete. Cu banii primiți și-a cumpărat materiale și… ”am desenat mai departe”.
”Am intrat și în alte organizații, am desenat și acolo. Am făcut grafic design, mi-am dezvoltat o altă abilitate, de ilustrator de carte. Am avut și expoziții, în instituții mici la început. Au venit oameni din Guvern, am expus nuvelă grafică, adică o bandă desenată pentru adulți, pe teme serioase, legate de soarta romilor în Al Doilea Război Mondial. Am dar mâna cu Angela Merkel, cu miniștri, deși nu știam pe atunci cine sunt acești oameni”, rostește cu simplitatea celui care știe că prin artă își împlinește destinul.
Pentru că Emanuel Barica nu doar și-a depășit condiția. A învățat din propria experiență, și-a asumat identitatea, a înțeles rostul propriei suferințe.
”Nu am făcut școală, am doar opt clase. Dar sunt încrezător în puterile mele și în Dumnezeu. Acum reprezint România. Am expus în 25 de galerii din Germania și din Franța”, povestește Emanuel Barica.
Un om simplu. Un talent uriaș. Care s-a întors acasă, în Botoșani, pentru a le arăta oamenilor că el a reușit. Și că nimic nu este imposibil dacă nu uiți niciodată cine ești.
