Nimic din ce era nu anunța tăvălugul ce avea să se năpustească peste Robert. Abia trecuse de 18 ani când a intrat în contrabanda cu țigări. Crescut în Darabani, hoinărise în copilărie pe toate coclaurile misterioase, fâșia de frontieră nu mai avea pentru el niciun secret. Atunci când i s-a propus, a spus ”da” cu sentimentul că lui nu i se poate întâmpla nimic. A intrat într-o rețea bine pusă la punct (ucraineni, vameși, polițiști), însă a pierdut repede ”războiul”. Filat, urmărit, prins într-un flagrant, ”vânat” cu focuri de armă, arestat, încarcerat. De două ori a ”încercat” străinătatea, de fiecare dată a ajuns pe străzi. Tot de două ori s-a gândit să își pună capăt zilelor, de tot atâtea ori Dumnezeu i-a făcut praf tentativele.
De cinci ani respiră cu nesaț aerul libertății. Tot de cinci ani, constant, se întoarce în Penitenciar. ”Ca să nu uit niciodată ce am fost și ce a făcut Dumnezeu pentru mine”, ne spune astăzi tânărul care a trăit penitența cumplită.
Le vorbește deținuților despre cei doi ”Robert”. Cel de demult și cel de astăzi. Nu judecă, nu caută justificări, nu se ascunde în spatele niciunei neputințe. ”Mulți oameni ai zilelor noastre sunt prizonieri la ei acasă!”, spune cu amărăciune.
”Nimeni nu poate schimba lumea, dar fii tu schimbarea pe care o dorești în lume”, adaugă Robert de astăzi. Om bun, muncitor, tatăl a ”doi copii și încă unul care vine pe 1 martie”, spune el și ochii se pitesc într-o emoție molipsitoare.
Robert are astăzi chipul unui om liniștit. Nu coboară privirea, nu alunecă în sfinte lamentații care să îl îmbrace în haina de victimă a societății, nici nu caută vinovați. Robert este lecția nescrisă a unei lumi în care toți trăim, dar în care nu ne mai simțim unii pe alții.
.jpg)
”Nu este anturajul de vină, nu sunt părinții de vină. Vinovatul sunt eu!”
-Robert Gavriluță, aș vrea să amintesc dintru început că prima noastră ”întâlnire” se petrecea în urmă cu șase ani, în februarie. Atunci, pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu”, cinci deținuți din Penitenciarul Botoșani jucau "Scena meșterilor", adaptare după "Visul unei nopți de vară", de William Shakespeare, în regia actriței Mirela Nistor. Erați unul dintre cei cinci actori. O experiență inedită nu doar pe scenă, ci și în sală, pentru spectatori. În urmă cu o săptămână, când v-am scris despre acel moment excepțional, mi-ați răspuns: ”Așa ceva nu se uită!”. Vă propun să trecem astăzi într-un alt registru, cu siguranță mult mai dur decât cel shakespearian: scena vieții.
Și aș pleca de la un fapt des întâlnit în societatea noastră: frica părinților de a nu-și da seama la timp de faptul că se întâmplă ceva cu copiii lor. Și așezăm povestea noastră în Darabani. Vorbim despre o familie credincioasă, fără lipsuri materiale, în care v-ați simțit ocrotit. Fără scurtcircuite educaționale, un elev care nu a pus niciodată probleme școlii. Totuși, ceva s-a întâmplat. Ce se petrece în mintea unui copil, abia trecut de 18 ani, astfel încât să se producă un derapaj atât de mare?
-Este foarte important ca familia să se ocupe de educația unui copil. Este temelia care se pune la început. Dar în viață apar tentații, sunt discrepanțe în viața socială, unii au mai mult, alții mai puțin. Noi, o familie modestă, nu am avut prea multe. Apare la un copil tentația de a face bani ușor. Oamenii fug de muncă, nu sunt învățați de acasă să muncească, alții muncesc prea mult, cum am fost și noi, am muncit mereu la animale, la câmp. Prima tentație, așadar, este aceea de a face bani ușor.
Apoi anturajul! Cu toate acestea, eu nu am făcut aceste lucruri pentru că am fost forțat de anturaj, deși mulți dau vine pe asta. Omul este cel care face alegeri! Poate că anturajul are o influență, dar eu am ales să fac anumite lucruri. Nu este anturajul de vină, nu sunt părinții de vină. Vinovatul sunt eu! Noi, oamenii, încercăm să ne diminuăm vina aruncând și asupra altuia o parte, este o lipsă a asumării. Am avut posibilitatea de alege. Înainte de a face toate lucrurile greșite, am muncit. Dar munca era grea, așa mi se părea atunci, fiind copil.
-Aveați mai bine de 18 ani când viața dvs. a luat cu totul alt curs... Care a fost contextul acelui timp?
-Aveam datorii. Am căutat de muncă, nu am găsit și a venit acea propunere: ”hai să...!”. Eu puteam să spun atunci: ”hai să nu...!”. Dar nu am spus. Nu e omul acela vinovat! El a pus întrebarea. Eu am acceptat.
-Era vorba despre contrabandă cu țigări. Poate fi pusă acceptarea dvs. pe seama unei naivități a vârstei? Nu aveați habar despre lumea aceasta periculoasă?
-Nu vedeam în ansamblu lucrurile așa cum le văd acum. Eram un copil, când ești tânăr crezi că tot ce zboară se mănâncă. Dar știam că sunt riscuri, nu pot spune că nu am știut ce fac! A fost o naivitate, în sensul că tot omul care comite ilegalități începe prin a spune: ”pe mine nu mă prinde, eu sunt mai deștept”. Așa pornesc toți tinerii, cu drogurile, cu toate. Și nu este adevărat, tot te prinde cineva, toate au un capăt.
”Cum nu îți place să dormi acasă!”
-Poate a fost un teribilism al vârstei? Ați vrut să le demonstrați părinților că nu mai aveți nevoie de ajutorul lor, că vă ”descurcați” în viață?
-Vârsta adolescenței, până pe la 25-26 de ani, când îți vine mintea la cap, este vârsta când vrei să te afirmi, să arăți ce ai realizat tu. Nu este vorba despre a demonstra părinților, cât anturajului. Să impresionezi fetele, băieții de vârsta ta, colegii cu care ai fost în clasă. Oricum, tot acasă te întorci până la urmă, tot acasă dormi, nu ai pe cine impresiona acolo, pentru că părinții te cunosc cel mai bine.
-Și totuși, cum își poate da seama un părinte că se întâmplă ceva cu copilul său? Există semnale, se schimbă ceva în comportament?
-Eu cred că părintele care își iubește copilul își dă seama. Mai ales mamele, care au acest simț. Mama mereu a simțit că ceva nu e bine, deși nu știa nimic concret. Dar mereu îmi spunea: ”Nu e bine ce faci!” Tata îmi zicea: ”Cum nu îți place să dormi acasă!” Am înțeles mult mai târziu aceste vorbe! Dar părinții simt, apar schimbări în comportament, față de ei și față de societate. Atunci când intri în lumea aceasta rău famată, de la droguri la țigări sau alcool, și viața se schimbă în rău. Nu poți să spui că faci aceste lucruri și că nimeni nu observă.
-Mai există un fir care pleacă de la începutul poveștii și se regăsește până în ziua de astăzi. Este vorba despre relația cu Dumnezeu. A început când erați încă în școală, când aveați gânduri mari: lucrări misionare, chiar visați să deveniți preot. Cu toate acestea, ați intrat într-o cu totul altă lume. Dumnezeu exista în viața dvs., aveați informații destule...
-...informații existau pentru că proveneam dintr-o familie creștină, baza fusese foarte bună!
-Și de ce nu a fost de ajuns?
-A fost de ajuns! Doar că eu nu m-am simțit de ajuns. Fiind tânăr, nu experimentasem cu adevărat relația cu Dumnezeu. Crezi, mergi la biserică, dar e ca și cum ai desface o portocală. E posibil să fie dulce, e posibil să fie acră. Îți faci o idee, dar nu știi până când nu o guști. Exact așa este și relația cu Dumnezeu. Până nu începi o relație personală cu Dumnezeu, nu ai de unde să știi. Eu la vremea aceea îmi spuneam că Dumnezeu e pentru cei mari, nu pentru mine. Dar se mai spune și că, atunci când omul se apropie de Dumnezeu, și diavolul se apropie mai tare. E ca la contractele de telefonie mobilă. Vezi reclama mare, e gratis tot, și cu o steluță mică, mică, prețul care ustură. Așa e și cu aceste ”oferte”. Dar ce ai de tras, abia apoi...
-Viața dvs. are multe secvențe demne de un film. Și îmi amintesc acum scena flagrantului. Ați pornit de multe ori să faceți contrabanda și de fiecare dată se întâmpla ceva.
-Știam că nu fac bine, voiam să mă opresc. Eram între ciocan și nicovală, nu știam ce să fac. S-a întâmplat de două să pornesc, pentru a face contrabandă, și mașina să se oprească într-un mod neobișnuit. O dată a venit poliția și m-a anunțat că nu se mai poate (asta e, că nu lucram singur!), și a doua oară nu pornea mașina. Pur și simplu dădeam la cheie și nu se întâmpla nimic. Am transmis băieților că nu se mai poate în acea seară. Apoi, la un sfert de oră pornea motorul fără nicio problemă. M-am încăpățânat și... Eu cred foarte mult în Dumnezeu și în felul lui de a coordona lucrurile, de a te atenționa. Cred că Dumnezeu atunci mă oprea...
-Dar dacă astăzi ați mai trece prin așa ceva, ați avea puterea să vă opriți?
-Azi, da. Ca un om transformat, căruia Dumnezeu i-a schimbat viața într-un mod miraculos, da. Dumnezeu mi-a arătat cine sunt cu El și cine sunt fără El. Da, pot să spun că azi mă pot opri.
”Ce mi s-a întâmplat mie ține de supranatural”
-Revenim la firul despre care vorbeam. Erați în Italia și l-ați pus pe Dumnezeu la o ”probă”, cu o listă de dorințe. Prima era...
-...să îmi găsesc de muncă. A doua să nu mai stau pe străzi și a treia să îmi găsesc o prietenă. Oameni buni, era imposibil din punct de vedere omenesc. Eram în Roma, în Italia. Trăiam pe străzi, căutam de lucru, nu mă primea nimeni. Mi se furaseră actele și nimeni nu stătea de vorbă cu mine. Nu aveam niciun ban. Să îmi găsesc și o prietenă?! Cine să se uite la un boschetar? Dar Dumnezeu a lucrat într-un mod extraordinar. Din punct de vedere omenesc, nu era posibil. Într-o singură săptămână s-au întâmplat toate. A venit la mine un om care nu mă cunoștea, mi-a spus pe nume și mi-a zis că are de lucru pentru mine. Și acum mi se face pielea de găină când povestesc. Ce mi s-a întâmplat mie ține de supranatural. Una după alta, s-au împlinit toate cele trei cereri...
-Dumnezeu a răspuns ”provocării”. Cu toate acestea, a urmat o condamnare la închisoare, deci nu ați fost ”iertat”. Spuneați mai demult că faptele se uită, consecințele rămân... Cum funcționează asta în logica divină? Îți arăt că te iubesc, te ajut, dar nu te absolv de pedeapsă.
-Am o vorbă mai nouă: facturile se plătesc! Ai consumat curent în trecut, vine regularizarea, când afli cât ai de plată. E ca și un părinte: își iubește foarte mult copilul, dar îl pedepsește pentru a-l îndrepta. Dumnezeu iartă indiferent ce ai făcut. Dar omul trebuie să recunoască greșeala, să regrete și să renunțe la ea. Degeaba recunosc, degeaba regret, dacă apoi mă întorc la ce am făcut. Este esența creștinismului, da. Dacă faci acestea trei, vine apoi Dumnezeu cu a patra, care este răscumpărarea.
”Pentru mine perioada de detenție a fost o binecuvântare”
-Mai aduc aici o scenă de film. Întoarcerea în România, apoi rămasul acela pe scări la Poliție la Botoșani, pentru că nu voiau să vă aresteze. Pentru că nu voiați să vă ridice de acasă, de la Darabani.
-Da, acasă vin cu sirene, apoi presa... Eram în Italia când am aflat de condamnare. Am vrut să mă predau acolo, am sunat la Consulat și nu au vrut să mă ia: ”Lasă, că te-or găsi ei”, mi-au spus. M-am rugat la Dumnezeu să merg acasă și să trec liniștit prin vamă. De obicei, când ești în consemn, te iau din vamă, la fel cu sirene, ziare... Pentru că eu voiam tare mult să îmi văd părinții mai înainte de... Și am trecut prin vamă fără probleme, apoi mi-am văzut părinții. Erau foarte bucuroși să mă vadă. Erau triști că merg la închisoare, dar erau bucuroși pentru că vedeau un alt Robert. Nu mai era cel care plecase de acasă, îl vedeau pe cel care s-a întors. Ca Fiul risipitor din Scriptură. Cel care face toate nebuniile, apoi vine acasă, tatăl îi fuge înainte și îl ia în brațe.
-Câți ani aveați?
-23-24 de ani. Am fost condamnat inițial la 9 ani și 8 luni, am făcut apel și m-au lăsat la 6 ani și 8 luni.
-Și ați avut putere să mai vedeți atunci voia lui Dumnezeu în acea condamnare la închisoare? Nu au fost spaime, nu v-ați revoltat în niciun fel?
-Da, ai spaime. Dar te gândești că, atunci când ai comis fapta, ți-ai asumat niște riscuri. Nu pot pune pe seama lui Dumnezeu faptul că am ajuns la pușcărie. Pun pe seama mea, am făcut faptele, le plătesc. Mi-a fost foarte greu. Nu voi uita niciodată ziua de 11 iulie 2015. Eram în Penitenciar și mă gândeam: Doamne, când voi ieși de aici? Trebuia să execut 6 ani și 8 luni, să fac 4 ani și jumătate ca să pot ieși pe eliberare condiționată. Și am avut un vis, în care Dumnezeu mi-a spus doar atât: ”nu vei sta toată perioada!”. Atât. Eu așteptam o minune, să ies după 2-3 luni! A trecut un an, au trecut doi, au trecut trei. Visul nu se mai împlinea, eram supărat. La trei ani apare legea recursului compensatoriu. Și eu, pentru că muncisem, am ieșit cu un an mai devreme! După ce am ieșit eu, nu a mai fost acea lege. Eu nu cred că a fost o întâmplare.
-Ați fi fost astăzi alt om fără cei trei și șapte luni de detenție?
-Da! Eu acolo am întâlnit o persoană cu care am avut tare mult de furcă. O persoană nervoasă, o persoană răzbunătoare, care întorcea vorba, de meserie fochist, îmi plăcea să aprind oamenii, să îi ațâț. Acesta persoană eram eu. Iar Dumnezeu m-a șlefuit exact ca olarul care modelează un lut, apoi îl pune la cuptor ca să dispară toate asperitățile. Poate că mulți vor spune că sunt nebun să spun asta, dar pentru mine perioada de detenție a fost o binecuvântare. Dumnezeu m-a transformat, nu știu dacă reușeam asta în libertate. Le spuneam și astăzi deținuților: timpul pe care îl petreci în penitenciar poate fi o binecuvântare sau poate fi un blestem. Binecuvântare pentru că acolo rămâi tu cu Dumnezeu. Și poți să faci ca viața ta să fie o binecuvântare. Sau poți învăța alte șmecherii și să fii mai ”șmecher” când ieși afară.
”Chiar dacă acei oameni au greșit, fii om cu ei!”
-În 2017 ați avut parte de o experiență interesantă în penitenciar. Cinci deținuți jucau Shakespeare, ”Scena Meșterilor” din ”Visul unei nopți de vară”. Spectacolul, realizat în cadrul unui proiect coordonat de actrița Mirela Nistor, s-a jucat mai întâi pe scena Teatrului Nottara din București, apoi și la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, aici având loc și un demers caritabil.
-Interesant este că rolul meu era jucat de altcineva. Eu eram administrator de club, doar deschideam ușa pentru ca doamna Mirela să țină orele de teatru. Eu eram spectator acolo. Un deținut s-a eliberat sau a plecat în alt penitenciar și era nevoie de un nou actor. Doamna Mirela m-a întrebat: ”ai fost aici, știi rolul, de ce nu încerci?” Așa am intrat în trupă. O experiență frumoasă. M-am înțeles foarte bine cu doamna Mirela. Și cum ne-a abordat, faptul că nu ne-a privit niciodată de sus. S-a comportat mereu cu noi ca și cum am fi oameni liberi. Este foarte important acest lucru! Oamenii de acolo au nevoie de acest lucru, și din partea cadrelor, a celor din conducere, a celor care vin din afară. Să nu fie superiori, chiar dacă acei oameni au greșit, fii om cu ei! Iar doamna Mirela a dat dovadă de omenie, am simțit-o ca pe o soră mai mare.
(În spectacolul ”Scena Meșterilor”, 2018 - Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani)
”Mulți oameni ai zilelor noastre sunt prizonieri la ei acasă!”
-Ieșirea în libertate! Se vorbește mult despre integrare, dar la fel de mult și de neacceptarea de către societate a celor care au ispășit o pedeapsă după gratii...
-Eticheta de deținut rămâne toată viața. Nu o ștergi, orice ai face. Vei fi mereu ”cel care a făcut...”. Eu mi-am asumat acest lucru, nu mă mai deranjează. Există această etichetă și în ziua de azi, dar cred că este o problemă a societății, faptul că nu le oferă oamenilor de acolo o a doua șansă. Eu, mulțumesc lui Dumnezeu, am fost binecuvântat. Am avut familia, am avut unde să mă întorc. Dar sunt mulți care nu mai au pe nimeni. Ei pleacă de acolo entuziasmați că s-au eliberat, caută un loc de muncă. Merg cu cazierul și nu îi mai primește nimeni. Pe om îl roade stomacul, îi este foame! Și imediat comite altă infracțiune, se întoarce după gratii. E destul de greu pentru un om să se reabiliteze dacă nu are de acasă o educație foarte bună și sprijinul societății. Dar este și decizia lui, dacă chiar vrei să nu te întorci acolo, atunci faci cumva și nu ajungi.
-Avem tendința de a considera rău tot ce se află dincolo de gratii. Ați cunoscut și oameni buni acolo?
-Da! Dar pușcăria este exact ca afară. Nu vă gândiți că acolo sunt cei mai nenorociți oameni. Da, au greșit, au făcut fapte, ți-e groază să le asculți, plătesc pentru asta, dar sunt și oameni cărora le pare rău și se schimbă. Perfecțiunea nu o găsești în penitenciar, dar nici afară! Să ne privim toți ca într-o oglindă. Toți suntem o apă și-un pământ. Ceea ce ne ține pe noi în viață e Dumnezeu.
-Nu există condamnare pentru răutate sufletească!
-Dacă ar fi, nu ar mai fi mulți în libertate. Apoi, să ne gândim că mulți oameni ai zilelor noastre sunt prizonieri la ei acasă. Prin felul în care gândesc, prin faptul că urăsc, invidiază. Ca și cum aș bea eu otravă și aș aștepta să moară celălalt, așa este cu ura și cu invidia. Este tot o închisoare!
Întoarcerea în penitenciar!
-Și totuși, de cinci ani de când v-ați eliberat, vă întoarceți constant în penitenciar!
-Mă întorc din două motive. Primul: să nu uit niciodată ce am fost și ce a făcut Dumnezeu pentru mine. Al doilea: mă întorc pentru că îmi pasă de oamenii aceia și cred că poate să iasă ceva bun de acolo.
-În acești cinci ani ați văzut schimbarea în oameni?
-Da! Au ieșit, s-au căsătorit, au familii. Nu îmi arog merite, eu doar sunt un om care seamănă pe un câmp. Treaba mea este să plantez, le spun doar ce a făcut Dumnezeu în viața mea. Este puterea exemplului: am fost cel mai nenorocit, asta am făcut ca să ajung ceea ce sunt astăzi. Eu sunt doar agricultorul care plantează, ploaia pe care o dă Dumnezeu face ca totul să crească. Nimeni nu poate schimba lumea, dar fii tu schimbarea pe care o dorești în lume.
”O relație cu Dumnezeu pe verticală și pe orizontală cu familia”
-Sunteți tată acum. Câți copii aveți?
-Doi și, de pe 1 martie, trei. Pe 27 martie împlinesc patru ani de căsătorie.
-Cum vedeți societatea de astăzi, în care vă creșteți copiii? De ce anume trebuie să îi feriți?
-Eu nu trebuie să îmi feresc copiii. Datoria mea, ca părinte, este să pun această temelie foarte bună, să îi învăț valorile cu adevărat importante în viață. Eu caut să fiu prieten cu copiii mei, apoi tată. Pentru ca ei să îmi poată spune orice. Părinții greșesc, și nu o fac intenționat, dar pentru că trăim într-o societate de consum muncim foarte mult pentru comoditatea noastră, nu pentru necesar. Muncind atât de mult, ne neglijăm familia. Aducem bani în casă, este adevărat, le oferim copiilor tot ce doresc. Dar relația dintre mine și copil se răcește. Pentru că eu plec dimineață, mă întorc seara când copilul doarme. Tati, te iubesc! Și eu te iubesc! Și rămâne cam atât. Îți iubești copilul, copilul te iubește, dar lipsește relația de prietenie. Copilul nu se simte în siguranță să îți spună orice. Eu am decis că de luni până vineri muncesc, iar sâmbăta și duminica le petrec în familie și cu Dumnezeu. Este foarte important să menții închegat acest nucleu: o relație cu Dumnezeu pe verticală și pe orizontală cu familia. Făcând acest lucru nu cred că mai ai nevoie de întrebarea: de ce anume să îmi feresc copilul? Pentru că eu îl educ, îi spun ce este bine și ce este rău...
-Le va vorbi tatăl copiilor despre ce a trăit el însuși?
-Nu o să feresc copiii să nu afle ce a făcut tata. Le voi spune exact. Le voi lăsa libertatea să aleagă, le voi arăta consecințele. Nu pot să îmi opresc copilul să facă ceva. Noi ținem copiii în lesă. Dar el va face 18 ani și, pentru că toată viața a trăit strâns, când scapă le va face pe toate. Oricum ei fac ce vor! Dar trebuie să le spui că vine factura, și atunci el o plătește! Datoria noastră, ca părinți, este să facem tot ce ține de noi, apoi să ne rugăm la Dumnezeu să îi protejeze.
(În spectacolul ”Scena Meșterilor”, 2018 - Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani)
”Tot mai mult vrem să fim noi Dumnezeu!”
-Toate sunt lecții, până la urmă. Și să nu uităm că în toți acești ani acolo, la Darabani, o mamă s-a rugat continuu pentru fiul ei...
-Este foarte importantă rugăciunea. Nu toată lumea înțelege asta, știu. Multora li se pare că Dumnezeu e acolo undeva, cu treaba lui, noi jos, cu business-ul nostru. Dar ne dăm seama că fără El nu putem face nimic.
-Ați vorbit deschis despre experiența personală. O experiență care, însă, nu ar fi fost posibilă dacă în preajma dvs. nu existau oameni dispuși să comită, la rândul lor, ilegalități. O persoană care greșește nu este singură în greșeală, ci avem un cumul al întregii societăți. A existat mereu un vameș corupt, un polițist corupt.
-Nu e prost cel ce vinde, e prost cel ce cumpără. Nu e vina celui care mi-a propus, e vina mea că am acceptat. Eu sunt vinovat. Nu pot arunca vina pe nimeni, eu am ales să fac ce am făcut. Da, am fost influențat! Da, eram tânăr și naiv! Dar puteam spune NU. Puteam să le spun părinților că am probleme! În fiecare clipă avem de ales: facem bine sau facem rău.
-Avem mereu libertatea de a alege!
-Dacă alegi binele, dacă alegi viața, ai și binecuvântare. Dacă alegi răul... Dar lumea încearcă încet-încet să îl scoată pe Dumnezeu din societate. Uitați-vă ce se întâmplă! Tot mai mult vrem să fim noi Dumnezeu!