Daniel Botezatu – Sunt născut la data de 18 februarie 1967, în localitatea Tg. Ocna din judeţul Bacău. De la vârsta de doi ani părinţii mei s-au mutat la Botoşani, mama fiind originară de pe aceste meleaguri, din satul cu vechi rezonanţe istorice, Mănăstirea Doamnei. Am absolvit Liceul "Mihai Eminescu" din Botoşani, iar în 1993 am terminat cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. Din anul 1993 până în 2002 am predat Istoria, la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu", pentru ca din 2002 până în prezent să îndeplinesc funcţia de Inspector Şcolar Educativ în cadrul IŞJ Botoşani. În decembrie 2006 am dobândit titlul de doctor în Ştiinţe Umaniste, specialitatea Istorie, pentru ca în vara lui 2008 să susţin, la Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi, dizertaţia la masterat, cu tema "Management educaţional". Alături de Mihai-Răzvan Ungureanu, fostul ministru de externe al României şi Florin-Alexandru Platon, Decanul Facultăţii de Istorie de la Universitatea "Al. I. Cuza", precum şi alţii, lista e mai lungă sunt membru fondator al "SAIT" (Societatea Academică a Istoricilor Tineri). De asemenea, sunt printre membrii fondatori ai Societăţii de Heraldică şi Genealogie de la Iaşi, societate condusă de distinsul istoric Sorin-Ştefan Gorovei. Am publicat 12 articole ştiinţifice, în reviste de profil de la Iaşi şi Botoşani, sunt membru în Colegiul de redacţie al revistei "Forum cultural", a DJCCPCN Botoşani, colaborator al revistei "Mentor XXI" a CCD Botoşani, colaborator al publicaţiei www.stiri.botosani.ro. În 1999 am fost membru în Comisia Naţională de Istorie, iar în vara lui 2009 co-organizator al acţiunii cultural-artistice "Eminescu 2009", din cadrul ediţiei a X-a a Congresului Internaţional de Dacologie, Bucureşti, 14 iunie 2009.
Cum arăta oraşul Botoşani în perioada copilăriei?
Perioada copilăriei mele se plasează, temporal, la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. În acele timpuri, Botoşanii erau, încă, un oraş patriarhal, cu multe case, grădini şi livezi, încă nu începuse nebunia "sistematizării", a demolărilor şi ridicării blocurilor. Era vizibilă, încă, amprenta vechii locuiri evreieşti, cu acele case specifice acestei populaţii. Ştiu că îmi plăcea enorm îngheţata pe care o cumpăram, în pauze, de la moş Froim, un evreu bătrân care avea dugheana lângă Şcoala 11 şi care, cunoscându-ne de acum ca statornici clienţi ai săi ne dădea, de fiecare dată, un "supliment".
Pentru care dintre foştii profesori din gimnaziu şi liceu păstraţi un respect deosebit?
Păstrez o amintire foarte frumoasă distinsei doamne profesoare Eugenia Cojocaru, care mi-a fost şi dirigintă la Şcoala 11 şi căreia îi datorez, în bună măsură, opţiunea de a mă îndrepta spre studiul Istoriei. Am apreciat dăruirea şi acribia unor dascăli precum doamna profesoară Florica Lungu, domnul profesor doctor Gheorghe Slavic. În anii de liceu, petrecuţi la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu", mi-au fost aproape de suflet doamna profesoară de istorie Emilia Ştefan, regretatul profesor de Matematică şi director Vasile Pricope, domnul profesor Constantin Lohan, regretaţii profesori Maria Tiperciuc şi Mihail Vasilică, fost director al Colegiului.
Care este rolul şi statutul istoriei în prezent ca obiect de învăţământ?
Din păcate, modificările succesive ale programelor şcolare au afectat istoria ca disciplină de studiu. Deşi programa a rămas destul de încărcată, reducerea numărului de ore afectează, implicit, calitatea predării, dar şi a receptării, de către elevi, a mesajului. Îi este foarte greu profesorului de Istorie să le inducă elevilor sentimentul mândriei de a fi român, prin apelul la trecutul nostru ca naţiune, atâta vreme cât media abundă în distorsionări gregare, denaturări şi mistificări care îi pot perverti pe adulţii în formare. Depinde de măiestria dascălului, de modul în care ştie să se facă plăcut faţă de elevi, împreună cu disciplina pe care o predă.
Doctoratul în istorie l-aţi obţinut cu lucrarea "Botoşanii – târg al Doamnei în Evul Mediu", având ca îndrumător şi conducător ştiinţific pe binecunoscutul Prof. Univ. Dr. Ioan Caproşu. Care era importanţa Târgului Botoşani în perioada respectivă?
Botoşanii au avut un statut aparte în rândul aşezărilor urbane moldoveneşti, acela de târg al Doamnei, locul de unde proveneau veniturile soţiilor de voievozi aflaţi în acel moment pe tronul Ţării Moldovei. Pe baza corelării mai multor mărturii arheologice, narative şi documentare, am apreciat că Botoşanii, ca aşezare, preced întemeierea statului medieval. Botoşanii devin târg în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, probabil între 1408-1418, iar prima Doamnă căreia i se vor concede veniturile târgului şi ale ocolului de sate aferent va fi Maria-Voichiţa, soţia lui Ştefan cel Mare, ca o compensaţie, probabil, pentru averile ce îi rămăseseră risipite în Ţara Muntenească, de unde îi era obârşia. Târgul Botoşani a fost unul dintre cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Nu este o simplă coincidenţă faptul că, în marea lor parte, bisericile de zid botoşănene datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, perioada maximei înfloriri economice a Botoşanilor şi dezvoltării de vârf a organizării de breaslă. Şi chiar dacă astăzi Botoşanii au una dintre cele mai puţin dezvoltate economii urbane din ţară, nu trebuie să uităm că pe la 1800, rod al evoluţiei de până atunci, erau "un oraş care după însemnătatea sa, este al doilea după Iaşi şi al doilea oraş comercial după Galaţi".
În afară de istorie ce alte pasiuni mai are profesorul Daniel Botezatu?
Păstrez, încă din copilărie, pasiunea lecturii, pe care mi-o satisfac aproape zilnic, e drept, pe măsură programului foarte solicitant. O altă pasiune, căreia mă dedic mult mai rar decât mi-aş dori-o este pescuitul. Dar nu în ape tulburi.
Prin ce se individualizează judeţul nostru faţă de celelalte judeţe?
Istoriceşte vorbind, Botoşanii, ca judeţ, sunt o creaţie hibridă, apărută în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, având ca nucleu ocolul domnesc al târgului, prin înglobarea unor părţi din ţinuturile Hârlăului şi Dorohoiului. Judeţul Botoşani, aşa cum este el cunoscut în epoca modernă, poartă amprenta inconfundabilă a geniilor care abundă în acest spaţiu străvechi. Mari oameni de cultură, personalităţi ştiinţifice, artistice şi literare, foşti domni, mitropoliţi-primat şi patriarhi îşi au obârşiile pe aceste meleaguri. Există chiar o teorie interesantă, conform căreia apariţia în această regiune a unui număr atât de mare de personalităţi, ilustrând varii domenii de activitate, se explică prin situarea Botoşanilor la graniţa ţării. Este un reflex de autoapărare al acestor locuri faţă de eventualele tendinţe de rapt teritorial sau deznaţionalizare. Locurile acestea zămislesc astfel de oameni tocmai pentru ca aceşti oameni, în genialitatea lor, să le poată apăra. Este, dacă vreţi, o empatie, o legătură invizibilă între oameni şi locuri.
Ce calităţi trebuie să întrunească un dascăl adevărat?
Prima calitate a unui dascăl adevărat trebuie să fie dragostea faţă de meserie, "feeling-ul", cum spun anglo-saxonii. Cine nu are chemare fie că nu rezistă în sistem, fie că se va complace în mediocritate, în defavoarea elevilor, a părinţilor, a învăţământului, în general. O altă calitate a unui veritabil dascăl ar trebui să fie capacitatea de a empatiza cu elevii, de a nu lăsa catedra să se interpună între el şi cei cărora li se adresează. Sigur, un dascăl care se respectă se perfecţionează în mod continuu, este la curent cu noutăţile bibliografice ale disciplinei pe care o predă. Rezumând, dascălii adevăraţi sunt cei în faţa cărora îţi scoţi pălăria, în semn de respect, când conştientizezi, ca adult, beneficiile pe care ţi le-au adus în formarea ta profesională şi morală.
În zilele noastre mai este valabilă expresia: "dascăl de tip haretian"?
Expresia este valabilă, din păcate dascălii de tip haretian sunt o "rara avis". Este celebru episodul cu Diogene, cinicul din Sinope, cel care umbla prin agora cu o candelă în mână în căutarea unui om. Mutând anecdota în planul discuţiei noastre, găsirea dascălului haretian e o întreprindere tot mai dificilă. De curând au plecat dintre noi, doi asemenea dascăli, regretaţii profesori Aurel Dorcu şi Doru Vilhem. Chiar dacă numărul lor e tot mai mic, asemenea pedagogi încă mai există, dar ei, din păcate, nu sunt valorizaţi de către sistem. Să nu uităm că profesorii şi învăţătorii începutului de secol XX, când a fost reformat din temelii sistemul de învăţământ, au beneficiat de toate avantajele sistemului haretian, bine articulat, coerent şi flexibil. Doar atunci s-a reuşit motivarea prin respect a dascălilor şi rezultatele au fost vizibile.
Care este deviza profesorului Daniel Botezatu?
Deviza mea, preluată din scrierile istoricului roman Sallustiu, dar cu care mă identific pe deplin, este: "Fiecare e făuritorul propriului destin".
(Interviu acordat REVISTEI LUCEAFARUL, realizator Paul Ungureanu)
