Pe 12 octombrie, ilustrul Academician și om de cultură Alexandru Zub sărbătorește 90 de ani. Un triumf al vieții, un destin exemplar, o victorie în ciuda tuturor încercărilor comuniștilor de a înfrânge o minte luminoasă și un spirit vizionar.

Academicianul Alexandru Zub s-a născut pe 12 octombrie 1934, în comuna Vârfu Câmpului, judeţul Botoşani. O figură emblematică a inteligenței românești, un istoric de excepție și un minuțios scriitor în cele ale timpului său.

CITEȘTE ȘI: "5000 de lei sunt 5000 de lei! (Foto, Video)"

Impresionează de la prima vedere. Chip uscăţiv, schimnic, în culoarea palid-lămâi ce susţine adâncul privirii, frunte aruncată spre înalt şi o limpezime a spiritului ce răzbate din fiecare unghi al vederii.

Fost deţinut politic pentru "vina" de a-l fi cinstit, la Putna, pe Ştefan cel Mare. Arestat în tren, cu pistolul în coaste, închis, torturat, urmărit, marginalizat, interzis. Adulmecat, curtat apoi de comunişti, a rămas neclintit şi vertical pentru că, nu-i aşa, "prison oblige comme noblesse". A trecut pragul anilor 90 în aceeaşi ţinută demnă pe care a păstrat-o până astăzi şi care, pe zi ce trece, pare că se înalţă, se mântuie pe sine independent de timpul nou şi deseori prăpăstios pe care îl străbate. 

"Părinţii au fost distruşi! Au început apoi o serie de controale inopinate. Veneau, căutau, scotoceau peste tot să găsească lucruri compromiţătoare, să aibă argumente pentru condamnarea fratelui Alexandru. Nu avea nici un motiv regimul să îl condamne, pentru că nu făcuse nimic. Fiind un student foarte bun, a fost unul dintre organizatorii sărbătoririi lui Ştefan cel Mare, la 500 de ani de la înscăunare", ne mărturisea în urmă cu câțiva ani profesorul Aristide Zub, fratele academicianului Alexandru Zub.

Un portret memorabil din închisoare

De partea cealaltă, din închisoarea comunistă, o mărturie ne-a lăsat un alt încercat botoşănean, Florin Constantin Pavlovici: "Suferind de plămâni, Sandu Zub a facut parte un timp din brigada de inapți. Bolnavii nu ieșeau la dig, însă de muncă nu erau scutiți. Cărau toată ziua cu spinarea lemne și cărămizi de la debarcader sau dezghiocau semințe de sorg, o treaba mai nesuferită ca toate (...). Zub nu se plângea. Supunerea corpului față de minte părea totală, în cazul său. Nu-i era foame, nu-i era frig, oboseala nu-l dobora. Duhorile barăcii nu-l atingeau și lăsa impresia că tratează murdăria din jur că pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucură chiar de luxul de a i se fi luat totul și de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrențe (...). Când prietenii săi zăceau ca niște zdrențe abandonate, mortificați după ziua de muncă, Sandu Zub găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce pereche de mănuși. Avea mâna modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi și nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ținut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri. Modestia, simplitatea și bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forța să sufletească iradia. Trupul, unealtă fragilă și străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosință: aceea de a-i purta, asemena unei monturi ieftine de inel, piatra prețioasă a intransigenței morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit și l-ar fi lăsat liber, mulți pușcăriași ar fi fost privați de un tipar de comportament impecabil. În persoana discretă a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreție".

Alexandru Zub și-a păstrat nu doar discreția și frumusețea sufletească moștenite de la părinții din Maghera, ci și generozitatea umană, care i-au fost întotdeauna un adevărat blazon în societatea în care a trăit.

"M-am născut într-o casă în care mă pregăteam să merg mai departe, asta era sintagma, "a merge mai departe" însemna să ieşi din sat şi să faci apoi ceva pentru slujirea satului. Asta s-a întâmplat pe fondul unei aşteptări care s-a conturat în familia mea. Naşa mea de botez mi-a pus un creion în mână, menindu-mă pesemne unei activităţi pentru scris, unei meserii care să însemne tocmai acest "mai departe". Sigur, am fost cumva cooptat de preotulul satului, pentru slujbele de vineri seară, de duminică, şi cu o anume menire care însemna şi o iniţiere oarecum în această tagmă. N-a fost să fie, dar se putea merge, imaginar, cu o evoluţie şi în acest sens”, mărturisea cu emoție, în cadrul unei întâlniri aniversare la Botoșani, cel pe care istoria îl va păstra în panoplia oamenilor de valoare ai României.

Închis pentru că le-a vorbit românilor despre Ștefan cel Mare

A devenit unul dintre cei mai mari istorici români, membru corespondent al Academiei Române din 10 septembrie 1991 și membru titular din 2004. Deoarece a organizat in 1957 o manifestare studențească, ce era considerată ilegală de către autorități, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare, a fost condamnat la zece ani închisoare politică (din care a executat șase).

După absolvirea Școlii Normale (Pedagogice) din Șendriceni - Dorohoi, a urmat cursurile Facultății de Istorie din Iași. În 1973 a devenit doctor în științe istorice. Din 1957 a lucrat în cercetare, initial în colectivul de istorie medie, apoi în cel de istorie modernă la Institutul de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol din Iași.

Membru al Asociației Istoricilor Europeni, al Asociatiei Istoricilor Americani, al Societatii Internationale pentru studiul Timpului, al Comisiei Internationale de Istoriografie; cavaler al Ordinului Artelor si Literelor, conferit de guvernul francez. Din 2006, șeful sectiei istorice a Academiei Romane, succedandu-i lui Dan Berindei.

Cu toate că a îndurat ani grei dupa gratii, Alexandru Zub nu a făcut pactul cu Securitatea, chiar dacă mulți intelectuali ai vremii au căzut în păcatul facil al colaborării.

”Fratele meu a reușit să sustragă niște cărți și le citea noaptea…”

Un alt episod cutremurător este cel în care comuniștii au intrat ”cu cizmele” proletare în învățământ. Alexandru Zub, firav adolescent la acea vreme, privea înmărmurit cum în curtea școlii de la Șendriceni ardeau cărți… Cu un curaj ieșit din comun, a reușit atunci să salveze câteva volume pe care apoi, la lumina lumânării, le citea pe ascuns.

”Fratele meu, Alexandru Zub, își amintește cum s-au ars cărțile la  Șendriceni, în curtea școlii. Am făcut o paralelă cu arderea papirusurilor din Biblioteca din Alexandria. Un calif care a dispus arderea papirusurilor a spus: dacă papirusul spune ceea ce scrie Coranul, papirusurile trebuie arse, pentru că spun același lucru. Dacă papirusurile spun altceva decât spune Coranul, sunt de prisos și trebuie arse. Așa s-au ars atunci cărțile. Fratele meu a reușit să sustragă niște cărți, cu oarecare risc, și le citea noaptea, după ce ceilalți colegi adormeau”, își amintește profesorul Aristide Zub.

”Închisoarea obligă aşa cum o face nobleţea”

Închisoarea nu l-a înăsprit, dimpotrivă. I-a sculptat pe chip și în inimă imaginea unui destin greu încercat, dar neînvins. Un nobil care a știut să arate lumii că sufletul nu poate fi nimicit dacă în el sălășluiește iubirea. Pentru că ”închisoarea a fost o sursă de noblețe”…

”Există un text frumos al lui Bălcescu din anii exilului, unde scrie: prison oblige comme noblesse, închisoarea obligă aşa cum o face nobleţea. Pentru Bălcescu închisoarea a fost o sursă de nobleţe, cred că şi pentru mine, într-o anumită măsură, fiindcă am profitat, da, o să vă mirați, am profitat de acel impas al biografiei mele pentru a rămâne mai ferm în opţiunile mele şi a spune NU acolo unde se putea spune mai greu”.

A refuzat privilegii, funcții politice, avantaje de care alții s-au folosit din plin pentru a urca în ierarhiile profesionale. Nu și-a vândut libertatea pe nimic!

”E adevărat că mi s-a făcut ofertă ca să accept o anumită atitudine politică pentru a intra în corpul profesoral. Desigur, nu aveam aceeaşi aspiraţie... Credeam că trebuie să mă manifest pe un teren unde pot să le asigur urmaşilor libertatea. Mi-am păstrat această atitudine, am profitat de faptul că trecusem prin ani şi ani de închisoare", a mărturisit academicianul Alexandru Zub.

Retras în pacea mănăstirii

De câțiva ani, academicianul Alexandru Zub s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde are parte de liniște și de supraveghere medicală și ”se relaxează după o viață de luptă și de efort permanent”, după cum a mărturisit Aristide Zub, fratele istoricului.

La împlinirea celor 90 de ani de viață, îi urăm Academicianului Alexandru Zub La mulți ani, sănătate sufletească și trupească, liniște și împliniri duhovnicești!