În rândurile artiştilor de la Filarmonica Botoşani era agitaţie. Acea agitaţie plăcută, constructivă, care anunţa că ceva bun urmează să se întâmple. La Botoşani urma să ajungă Paula Seling iar Filarmonica, unul dintre brandurile culturale ale municipiului, va fi gazdă. Dar nu din cauza asta am ajuns la Filarmonică, ci pentru a o căuta pe Elena Pricopi.
Elena Pricopi este unul dintre cei mai experimentaţi instrumentişti ai Filarmonicii Botoşani, având o carieră de peste 40 de ani pe scândura scenei. Este îndrăgostită de viola cu care cântă din anii '80 şi crede că nu există sunet mai dulce decât cel al violei, care acoperă ca o mantie cu fir de aur sunele viorilor sau ale violoncelului.
Cum a descoperit muzica şi cum a renunţat la vioară în favoarea violei este o poveste pe care Elena Pricopi o spune cu inima, cu ochii clar- albaştri care se umplu de lacrimi de bucurie, cu mâinile, cu fiinţa toată.
Lenuţa merge la şcoală să le "salveze" pe surorile mai mari
Nu avea 7 ani când a ajuns la şcoală, şi asta pentru că a forţat nota, chinuindu-şi surorile mai mari pe care nu le lăsa să înveţe din curiozitate. Soluţia a fost ca părinţii să o înscrie la şcoală, chiar dacă nu avea vârsta potrivită. Au descoperit-o însă, iar învăţătorul ei, domnul Elvădeanu, a făcut demersuri la Ministerul Învăţământului să o lase să continue, pentru că avea capacitatea necesară, dovedită cu note de 10 pe linie. Doi colegi de clasă erau şi elevi ai Şcolii de Muzică, iar poveştile lor i-au trezit curiozitatea.
"Până când am trecut în clasa a III-a şi m-am dezmeticit, am zis că vreau şi eu la muzică şi m-a luat mama de mână şi m-a dus la şcoala de muzică, undeva într-o clădire ce aparţine acum Colegiului AT Laurian. Cum am ajuns acolo, am găsit foarte mulţi copiii evrei, erau "spuma". La mine, tata lucra la Uzina Electrică iar mama era casnică aşa că eu eram parcă rătăcită printre ei. Am dat examen, am reuşit, şi mergeam la şcoală. Noi locuiam în Luizoaia şi făceam drumul până la Laurian. Fac o paranteză acum- îi văd pe copii aduşi de părinţi cu maşina la şcoală şi luaţi acasă tot cu maşina şi îmi amintesc cum mergeam prin zăpadă, cu vioara în cutie. Făceam un pas prin zăpadă, abia mă trăgeam şi băgam în zăpadă şi celălalt picior, Doamne! cât era de greu. Prin clasa a VI-a, ne-au adunat pe toţi din ce şcoli eram şi s-a făcut Şcoala de Muzică. Când am ajuns în clasă, toţi erau fii şi fiice de oameni mari, din elita oraşului, eram puţini copii de muncitori, dar a mers bine. Am avut nişte profesori extraordinari! S-a făcut carte şi am avut şansa cea mare de a fi repartizată la Teoria Muzicii, la clasa domnului Holca. Când am terminat clasa a VIII-a, nu era liceu de muzică aici, ci la Bacău şi m-am dus la Bacău".
Întâlnirea cu viola şi "cel mai dulce sunet"
Astfel că la 14 ani, micuţa Elena, Lenuţa de la Botoşani, după cum avea să fie cunoscută ulterior de profesorii ei, a luat drumul Bacăului, îndurând dorul de casă şi de familie.
"Pe atunci nu era telefon în orice casă şi te duceai la poştă, dădeai aviz telefonic şi-ţi spuneau că nu s-au prezentat, pe partea cealaltă părinţilor le spuneau de la Botoşani că nu m-am prezentat eu. Veneam acasă o dată pe trimestru şi o dată pe trimestru venea mama la Bacău, că erau şedinţe cu părinţii. Eram şase copii din Botoşani şi asta a fost şcoala. Când venea o mamă la Bacău, venea pentru toţi şi fiecare care primea pachet de acasă îl împărţea cu toţi. Mai mult, şi la Bacău am avut noroc de profesori care ne-au fost ca nişte părinţi".
După liceu, a urmat Iaşul, unde a stat patru ani. S-a întors însă acasă, la Botoşani, pentru a-şi îndeplini visul de a cânta într-o orchestră.
"Când am plecat în clasa a VIII-a, să dau examen la Bacău, m-au ajutat părinţii profesorului Manovici, cu care de altfel am şi crescut. Tatăl lui era profesor de violă, iar soţia era profesoară de matematică şi când am plecat la liceu, el m-a pregătit la violă şi doamna la matematică. Mi-a plăcut foarte mult şi de aceea, deşi sunt la pensie, încă nu vreau să plec acasă, deşi se cam apropie vremea. Nu se ştie când, dar când vin tineri absolvenţi, mai ales că sunt toţi buni şi talentaţi..."
Când vorbeşte despre violă, Elena Pricopi străluceşte şi însoţeşte descrierea cu o mişcare lină a mâinii cu care ciupeşte corzile sau le mângâie cu arcuşul.
"Viola este cel mai dulce instrument. Eu am început şcoala de muzică la vioară, până în clasa a VIII-a am făcut vioara şi, apropo de domnul Manovici, când mă pregăteam să merg la liceu, mi-a spus aşa: Lenuţa, ştii ceva? Eu ţi-aş da un sfat: tu dacă mergi la liceu, o violonistă foarte bună n-o să fii, dar dacă treci la violă o să fie foarte bine. Este o tehnică interpretativă, iar studiul pentru un instrument este foarte important. Aş fi fost o mediocră dacă rămâneam la vioară, dar l-am ascultat pe domnul Manovici şi m-am îndrăgostit de violă. Are cel mai dulce sunet posibil! Dacă vioara are pasaje de virtuozitate, iar după vioară este violoncelul, viola îmbracă tot sunetul, îi dă culoarea şi căldura. Într-o orchestră, sunt instrumentele de virtuozitate şi celelalte, în special viola, care îmbracă totul. Viola nu este un instrument solistic, el este de armonie, de culoare. Ceea ce cântăm noi singuri este un mic solo într-o partitură, în rest suntem responsabili de atmosferă".
De când cântă la violă, a schimbat doar două. Pe cea pe care cântă astăzi, o are din anii '80 şi aparţine Filarmonici. Anterior, avusese o violă producţie italiană, dar a pierdut-o printr-un concurs nefericit de împrejurări. "A fost un moment mai greu din viaţa mea, dar acum o am pe cea a Filarmonicii şi o mângâi ca şi cum ar fi a mea, proprietatea mea. Cum o cheamă? Elena, ca pe mine", râde Elena Pricopi, mirată de întrebare.
Şi da, există un ritual de îngrijire a violei. "Fiecare instrument are propriul mod de îngrijire, şi de la corzi- că la noi se împart instrumentele în instrumente cu corzi, instrumente de suflat şi percuţia şi fiecare are particularitatea lui de întreţinere. Noi trebuie să fim atenţi să aibă corzi bune, să ne răspundă, pentru că şi astea îmbătrânesc şi se uzează. Şi după fiecare concert, o ştergi frumos, o pui în cutie. Nu folosim substanţe pentru că orice influenţă externă îi poate modifica sunetul. Chiar şi atmosfera influenţează. Noi când cântăm afară expunem instrumentele la ceva rău".
Bucuria de a fi pe scenă şi frica de greşeală Când o întreb cum se simte pe scenă, ochii Elenei Pricopi se umplu din nou de lacrimi. De emoţie.
"E aşa de frumos să transmiţi ceva frumos. Întotdeauna a fost aşa... Prima mea colaborare cu o filarmonică a fost în liceu, când Filarmonica din Bacău mergea la Iaşi, în concert, şi mai trebuiau colaboratori. Ei, colaboratori am fost eu la violă, o fată la violoncel şi un băiat la vioară. Cântam cu orchestra prima dată şi atunci am avut-o solistă pe pianista Sofia Cosma... a fost ceva... Iar dirijor a fost un violist, Mircea Cristescu."
Nu se teme să admită că uneori o cuprinde frica pe scenă, iar alteori emoţiile o bulversează.
"Frica înseamnă de fapt emoţii mai multe şi teama permanentă să nu greşeşti. Ce se întâmplă dacă apare o eroare? Ceva va suna rău. Poate publicul nu simte, dar ştim noi. Se poate întâmpla să greşeşti că nu ţi-a ieşit ceva la momentul respectiv, că nu ai dispoziţia necesară, sau la suflători se poate întâmpla să nu răspundă instrumentul. Dar mai ales la început ai frica aia să nu greşeşti în faţa dirijorului sau a concert- maestrului, care răspunde de tot concertul şi de tot actul artistic. Avem, cred, dacă nu primul, atunci măcar al doilea concert- maestru din ţară, e foarte foarte bun şi este foarte pretenţios. Ei, atunci când intervine rutina, atunci când cânţi lucrări pe care le-ai mai cântat, mai dispare din frică. Dar pasiunea nu dispare. Mai este o chestiune interesantă: pe aceeaşi lucrare, mai mulţi dirijori pot avea viziuni diferite şi pot cere altceva. În anumite momente, un dirijor îţi poate cere altceva decât ţi-a cerut dirijorul de dinainte şi trebuie să te adaptezi tot timpul. Suntem ca nişte elevi care trebuie să studiem mult. Când ştiu că am un pasaj mai greu şi nu mă simt stăpână pe el, merg dimineaţa mai repede la sală şi studiez".
A crescut alături de publicul Filarmonicii, i-a învăţat pe toţi după locurile din sală, i-ar recunoaşte după pas. "Când eram copil şi mergeam la concerte, publicul de bază era alcătuit din evrei şi medici, spuma oraşului. Apoi, când am ajuns eu în orchestră, le şi învăţasem locurile pe care se aşezau. Treptat, au început să vină tot mai puţin la concerte şi le-am simţit lipsa. Însă îmi amintesc ce ne-a spus o dată un medic: "Noi venim aici pentru că ne încărcăm foarte mult la concerte şi ne ajută profesiei noastre". Acum avem un public mai tânăr, mai ales că facem concerte- lecţii pentru elevii din şcoli şi vin mulţi să vadă şi să înveţe şi altceva. Publicul nostru acum e în schimbare, se întorc medicii, avem mulţi tineri şi ne bucurăm."
Nici nu ştie când au trecut anii pentru că au fost plini. Turnee, concerte, artişti, solişti şi dirijori pe care nu i-a uitat. Şi valize întregi de amintiri frumoase.
"Aici la Botoşani am avut un colectiv foarte frumos dintotdeauna, ştiut fiind că Filarmonica a fost înfiinţată de Max Weber. Ei, Renate Weber era mai mică decât noi cu o clasă, dar cu mine era de-o seamă şi ne-a ajutat foarte mult. Când au fost prima dată alegeri pentru europarlamentari, ea a venit la Botoşani şi atunci, Mircea Dan, care fusese colegul ei de clasă, i-a spus: Ştii, noi avem aici un pian de pe vremea tatălui tău! Nu ai putea să ne ajuţi pentru că am auzit că la Parlament este un pian care nu este folosit. În două săptămâni, pianul a fost aici şi l-am inaugurat cu Ilinca Dumitrescu solistă."
I-ar fi plăcut tare mult ca fiica ei să o urmeze pe calea muzicii, ba chiar i-a şi cumpărat vioară, dar nu a avut cu cine să discute. Şi aşa s-a trezit a fi singura din familie care să aibă o carieră în muzică, în aşa fel încât nici nu ştie de unde i se trage. Aşa a ajuns la concluzia că a fost "aleasă" pentru muzică, fără influenţa vreunei gene.
"A fost ceva aşa... m-am tot întrebat şi am ajuns la concluzia că asta mi-a venit de Sus. Numai câtă dragoste am avut să merg la şcoala de muzică. La început mi se părea ceva foarte frumos, atunci când îmi povesteau colegii mei, şi voiam şi eu, eram curioasă. Când am ajuns acolo, mi-a plăcut. Mi-aduc aminte că era un autobuz care mergea la Luceafărul şi de acolo fugeam pe jos până la Laurian. Sau când mergeam pe jos, ajungeam la Rapsodia şi mă uitam la ceasul de la Laurian să văd cât timp mai am şi atunci ori fugeam, ori mergeam mai încet. Era greu, dar tare frumos".
A simţit însă că fiica ei este mândră de ea, chiar dacă este plecată din ţară de foarte mult timp. "Am o durere că nu e lângă mine, ci e mutată la Milano de mulţi ani. Am şi un nepoţel, o dulceaţă de copil, are 13 ani."
"E o meserie nu uşoară dar foarte frumoasă"
Ajunsă la vârsta la care priveşte mai lejer goana după bani, se simte mulţumită de viaţa ei, mai ales prin prisma locurilor pe unde a cântat şi celor pe care le-a văzut.
"Poate că la Filarmonică nu avem salarii aşa mari, dar am văzut lumea, plecând în turnee. Am cântat pe scene foarte mari, în Italia, în Franţa, în Germania, dar şi la Ateneul Român. Nu ştiu dacă aş fi vrut să cânt într-un loc anume, dar oricunde am mers, tare frumos a fost. Când era Cântarea României, noi am susţinut concursul la Iaşi. Am plecat din Botoşani, am ajuns la Iaşi, am făcut o mică repetiţie, ne-am schimbat, am cântat în concurs şi am luat locul II pe ţară şi asta numai aşa, să nu dea Botoşaniului locul I. Am foarte multe amintiri frumoase."
A şi predat la Şcoala de Muzică, dar nu foarte mult, în schimb i-au rămas dragi elevii şi s-a purtat cu ei aşa cum şi profesorii ei s-au purtat cu ea. Şi-aduce aminte de toţi, îi laudă, îi iubeşte.
"Mi-aduc aminte că venea şi o fetiţă de la Dorohoi şi la început, după ce îi prezinţi instrumentul, îi arăţi cum se ţine, poziţia, faci corzi libere şi apoi treci şi la citit partitura. Şi nu am să uit niciodată reacţia ei, era nerăbdătoare să înveţe cât mai mult şi mai bine. Şi îi spun: "Acum o să vedem cum stau notele scrise", la care ea: "Când o să vadă tata că cânt şi de pe carte....". Aşa mi-a rămas de dragă.... Acum este profesoară la Siret. Mă regăseam în unii din ei pentru că şi eu am plecat timid, pentru că eu nu făceam parte din clasa de sus, dar m-am regăsit şi am vrut să-i ajut să facă ce le place. Sunt şi alţii care nu profesează, şi-au ales altceva..."
Se bucură de alegerea pe care a făcut-o, aceea de artist- instrumentist. "E o meserie nu uşoară dar foarte frumoasă, prin faptul că îţi dă satisfacţii, când vezi marea de lume care te ascultă. Dacă au venit acolo, înseamnă că vor să te asculte şi un profesionist trebuie să-şi facă meseria. Cred că dacă nu aş fi făcut şcoala de muzică, aş fi făcut chimie, pentru că eram foarte bună şi mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut istoria deloc pentru că în clasa a V-a, profesorul de istorie de la Şcoala 5, care era pe atunci lângă Gară, m-a scos la tablă şi a văzut că aveam nişte cercei de argint cu o biluţă. Şi m-a luat aşa de cercel şi m-a întrebat "Direcţiunea ştie de aceşti cercei?". M-a marcat, n-am putut să mai învăţ istorie şi nici nu mi-a mai plăcut. Culmea este că în 1973 am fost în Israel şi l-am întâlnit acolo, dar nu i-am putut spune nimic."
"Oedip" de Enescu, cea mai grea lucrare de pe pupitru
Lucrarea preferată a Elenei Pricopi este Concertul de pian al lui Ceaikovski. Poate pentru că a fost prima lucrare cântată la Iaşi şi pentru că solistă la pian era Sofia Cosma, care i-a rămas întipărită în inimă. "A fost ceva minunat, Sofia Cosma a cântat atunci extraordinar dar şi pentru că este o lucrare frumoasă- dacă aveţi posibilitatea să-l ascultaţi cap- coadă, să o faceţi. Mi-aduc aminte că odată veniseră câţiva prieteni din străinătate, pe care i-am cunoscut în turnee, şi i-am luat şi la concerte. Am avut un concert cu lucrări de mare popularitate, printre care şi "Thais" şi "Balada", iar prietena mea îmi spunea: "Elena, băiatul ăsta care cântă la vioară parcă vorbeşte cu ea, el transmite ca o vorbă muzica." Nu degeaba se spune că acolo unde nu pot ajunge cuvintele, ajunge muzica."
Cea mai grea lucrare care i s-a pus pe pupitru a fost "Oedip" de Enescu.
"Are foarte pasaje grele, uneori ţi se pare imposibil să o cânţi. Mi-aduc aminte că dirijorul Baciu de la Iaşi lua spuma de la Conservator şi a reuşit să imprime "Oedip" câte un pic, câte un pic, fracţionat. Este grea şi Simfonia a V-a de Ceaikovski, dar în egală măsură este foarte frumoasă. Am cântat-o cu orchestra din Botoşani la Iaşi, când ei erau plecaţi în turneu. Sunt multe pasaje grele în multe lucrări, dar în timp te obişnuieşti. Am cântat de trei sau de patru ori Simfonia a IX-a de Beethoven care este o capodoperă, cu corul din Iaşi. La început mi se părea grea, acum însă e mai accesibilă. Trec anii şi tot înveţi."
Crede cu tărie că fiecare lucrare se face frumoasă şi prin cel care o interpretează. "Ba chiar există posibilitatea ca o lucrare să fie mazilită, cum spunem noi. Pur şi simplu interpretul o face urâtă pentru că ori atâta poate, ori nu ştie ce vrea să scoată din ea. Pentru că noi când primim o partitură vedem notele. Dar avem şi nişte semne pe care trebuie să le interpretăm dar şi ce mai scrie compozitorul dedesubt. De asta spuneam şi mai devreme, un dirijor poate cere ceva diferit faţă de un alt dirijor de la aceeaşi lucrare, iar treaba noastră este să facem ceea ce ni se spune. E frumos, e o viaţă frumoasă, o meserie frumoasă."
O regăsim pe Elena Pricopi câteva ore mai târziu, într-un alt decor, în decorul vieţii sale. Pe scaun, în partea dreaptă- centru a sălii de concert. Urmează "Concertul primăverii", susţinut de Filarmonica Botoşani alături de Paula Seling. Dirijor este Iulian Rusu. Sala Casei de Cultură a Sindicatelor este aproape plină. Este publicul botoşănean pe care Elena Pricopi îl iubeşte şi căruia i-a dedicat întreaga viaţă.
