"Câmpul alb, oile negre/ Cin-le vede nu le crede, /Cin-le paşte le cunoaşte". O poezie pentru copii, dar care pentru tipografi au o semnificaţie aparte. Tipografilor le datorăm cărţile pe care le citim, ziarele, broşurile, orice înscris care nu e de "mână".

Printre tipografii botoşăneni, Valentin Zgâmbău se remarcă prin pasiunea cu care şi-a făcut meseria timp de 23 de ani. De aproape un an lucrează într-un alt domeniu, după ce ultima tipografie la care a fost angajat s-a închis. Din motive economice, cum altfel?

Are impresia că, în comparaţie cu alte meserii, a lui este ternă, plictisitoare, dar când se lansează în vortexul amintirilor din tipografie, se transfigurează, se luminează, mâinile desenează contururi, gesturi de tipograf intrate în reflex.

Tinerii năuci, faţă în faţă cu misterul tipografiei

Valentin Zgâmbău a fost unul dintre puţinii "aleşi", adunaţi dintr-o mulţime de domenii fără nicio legătură cu tipografia. Prima tipografie în care a intrat şi în care a lucrat- Geea Botoşani.

"Toţi aveam meserii diferite, niciunul dintre noi nu era specializat. Eu şi Viorel Hriţcu (regretatul tipograf, proprietarul Tipografiei Ria, decedat într-un cumplit accident în urmă cu câţiva ani, n.r.) eram mecanici la Textila, unul venea din construcţii unde bătuse şarpante, unul era paznic, unul era tractorist, dar toţi eram tineri, entuziaşti, inconştienţi şi viaţa era frumoasă. Era vârsta de aşa natură. Am intrat în tipografia Geea, a doamnei Elena Condrei. Noi pe maşinile ei am învăţat meserie, am stricat la hârtie... Apoi ne-am dus la Caromi, şi acolo a fost o perioadă tranzitorie, timp de doi ani. Perioade mai stabile în viaţa mea de tipograf a fost Rais, unde am lucrat 12 ani, şi Nektarios, încă 9 ani".

Cum se făcea tipografia atunci? Greu, dar totuşi mai uşor parcă decât tipografia cu litere de plumb.

"La acel moment, anul 1993, calculatorul era un lux... Acum tipografiile moderne sunt deservite de calculatoare bine puse la punct, fără calculatoare şi fără internet nici nu poţi deschide tipografia. Calculatorul care deservea Tipografia Geea era un 286, pentru o notă de intrare- recepţie nu avea memorie nici să-i facă liniatura, se scria textul pe un calc şi Rottring-ul trasam desenele pe care urma matriţa. O imprimantă laser era ceva senzaţional!Dar aceea era perioada de pionierat, acum avem o imprimantă care face aproape tot, iar tipografia de plumb are doar o valoare istorică. Arată frumos din poveştile bătrânilor. Mai sunt tipografi bătrâni în Botoşani, nea Mitică Ciobani şi nea Vasile Dumbrăveanu, ei au pe undeva la 80 de ani, dar sunt tipografii care au lucrat cu litera de plumb. Ei percep offsetul ca pe un rău necesar dar litera de plumb e pentru ei sfântă", povesteşte Vali Zgâmbău.

Spune însă că tipografiile încă mai păstrează într-un colţişor o maşină cu litere de plumb, pe care se mai poate produce câte ceva, măcar o niţuire. Adică cum? "Niţuitul înseamnă perforaţia unei coli care se poate face cu o astfel de maşină, sau briz-briz-uri, dar acum nu mai sunt practice".

Cu siguranţă nu era pregătit pentru tipografie când a călcat prima oară în ea. Cum s-a simţit? Inconştient, glumeşte Vali Zgâmbău, dar era nevoie de inconştienţă. "Ne simţeam dezorientaţi, dar în egală măsură ne simţeam bine pentru că şi cel din stânga ta şi cel din dreapta era la fel de năuc. Ne-am înhămat necondiţionat la treabă, fără să ne uităm la ceas. Au fost ture de 36 de ore- am intrat în tipografie şi ieşeam a doua zi seara, dormeam în ştraifuri- adică în acele resturi de hârtie care se taie la ghilotină, făceam un morman mare şi dormeam acolo, ca să nu mai pierdem timp pe drum spre casă şi înapoi pentru că era departe, pe undeva prin spate la Luceafărul. La un moment dat ne-am despărţit pentru că tipografia Geea începuse să aibă probleme financiare dar ne-a părut crunt de rău. Însă ce am învăţat acolo am aplicat în altă parte".

Tipografii, ca membrii unui club select

Consideră că meseria asta e un soi de club select şi îşi justifică opinia: tâmplari, mozaicari, şoferi, sunt cu miile, tipografi însă erau puţini.

Acum însă sunt şi mai puţini, iar cei care sunt şcoliţi şi mai puţini. Nu uită nici acum care a fost primul print scos: un afiş pentru un spectacol la Teatrul Vasilache. "Jurnalul lui Apolodor".

"Eram la Geea. E o regulă a tipografilor şi am participat la deschiderea a trei tipografii de la bun început. E un stres teribil, era ca şi cum te-ai muta în casă nouă. Măturat, şters pe jos, veniseră primele maşini, trăgeam curent, hai să le dăm drumul. Prima coală care iese din maşină se pune pe perete. De regulă iese ca un evantai, boţită, cu ulei. Dar la Geea am pus acest afiş pe perete, nu prima coală. Am tipărit atunci o seară întreagă. Marja de rebut e, de exemplu, de 10-20%. Fiind prima comandă, noi cred că am avut atunci o marjă de rebut 2000%. Apoi, la Nektarios, prima comandă a fost Acatistul Sfântului Ioan Gură- de-Aur, un format A7, iar la Caromi au fost nişte probe cu etichete pentru sticle de bere".

Cititor de voie, de nevoie, din pasiune

Ce vede tipograful atunci când face o carte? Vede maşina operând, vede foile cum se mişcă, şi primeşte câte una, câte una. Pasionat de carte, Vali Zgâmbău citea foaie cu foaie.

"E o muncă monotonă, depinde pe ce maşină operezi. Se întâmplă să fie o carte şi să trebuie să stai în coada maşinii. Ce să faci atunci? Citeşti ce iese, indiferent ce fel de carte. Găseşti greşeli fără să le cauţi. În editură trebuie să fie un „cap limpede” care să caute greşelile, dar cum schemele de personal sunt tot mai restrânse, nu ai ce face şi le găseşte unul care e interesat şi care citeşte. Dar sunt tipografii care fac etichete, cum ar fi cele pentru apă minerală de masă. Sau note de intrare- recepţie. Acolo chiar nu ai ce citi. În schimb, la Nektarios aveam ce citi, acolo 90% era carte religioasă. La un moment dat a lucrat cu Editura Agora, care scotea beletristică românească... A fost o plăcere!".

Nu l-a deranjat nici faptul că făcea naveta până la Zăiceşti şi spune că pe traseul spre muncă a fost martorul celor mai frumoase apusuri şi răsărituri. Nu l-a deranjat nici frigul, nici faptul că atunci când ajungea la serviciu trebuia mai întâi să facă focul, nu-l deranja nici noroiul de pe drum. Ar fi stat acolo până la pensie. Dar nu a fost să fie.

Nu are nicio explicaţie logică pentru dragul ăsta de tipografie. "E pasiune şi punct. Se întâmplă să vii acasă supărat, să-ţi fie foame, să fii obosit, să ai o zi proastă, dar de multe ori abia aştepţi să se facă dimineaţă să te duci înapoi la serviciu. Nu are logică poate ce spun, dar asta e. În concediu, stai liniştit o săptămână, dar apoi încep să te furnice degetele. Şi apoi era mândria asta: cât de bine te poţi simţi când vine o clasă de copii cu învăţătoarea să vadă cum se face cartea lor de lucru manual, de exemplu. Copiii erau încântaţi, maşinile erau în mişcare, iar când la urmă îi dai şi o carte proaspătă, deja copilul e în delir. Parcă nu-i la fel când îl duci pe un şantier sau mai ştiu eu unde", râde Valentin Zgâmbău.

Nici nu trebuie să-l rogi de două ori să explice un flux tipografic. Spune că sunt tipografii plane şi rotative, diferite ca funcţionare. "Hârtia vine brută, 61 pe 86 sau 70 pe 100, ca dimensiuni. La tipografia rotativă intră rola de hârtie, însă la plană intră coli distincte, pentru a încăpea în maşina de tipar. La rotativă intră hârtia din bobină şi merge continuu, aici maşina îşi ia coală cu coală şi o tipăreşte. Imaginea pe care o are hârtia se compune din patru culori- cyan, magenta, yellow, black (cian, magenta, galben şi negru, culori de bază, prin combinarea cărora se obţin culorile tipărite. Spre exemplu, nuanţele de roşu se obţin din combinarea culorilor magenta cu galben, albastru din cian şi magenta, n.r.). După cele patru culori apare imaginea şi pleacă la fălţuit, asta însemnând îndoirea hârtiei, plierea ei. După fălţuit, o maşină ia şi adună hârtia, selectează fascicolele care compun o carte. Pleacă la o maşină care frezează cotorul, ca să o scămoşeze, apoi trece printr-un termoclei, sintetic, care de la starea de fluid la cea de solid trece în cinci secunde. Apoi vine coperta şi asta-i cartea, care apoi pleacă la ghilotină unde are loc rotunjirea, adică se îndepărtează surplusul de hârtie şi rămâne cartea curată. Procesul nu e complicat, se desfăşoară repede însă cel mai mult durează tiparul".

Tipografia nu moare, se updatează

Valentin Zgâmbău crede că suntem tributari zonei, dar mai ales dezvoltării economice, de aceea tipografiile au parte de zile grele. Şi asta pentru că în zonele mai dezvoltate ale ţării, tipografiile îşi permit să scoată o carte la preţuri mai mici decât la noi. Şi nici nu crede că tipografia se pregăteşte să moară, ci doar se adaptează vremurilor.

"Nu cred că asistăm la moartea tipografiei şi spun asta prin prisma faptului că Occidentul e cu mult înaintea noastră şi totuşi trăieşte. Tipografii din Occident merg frumos dar merg pe digital. A murit doar tiparul în sine, utilajul nostru, iar noi trebuie să-l updatăm”.

Vă întrebaţi cum se făceau ziare şi cărţi la tipografia cu plumb? O adevărată aventură, o muncă "de chinez", cum spunem noi astăzi. A văzut şi tipograful nostru cum era pe atunci.

"Se culegea literă cu literă, era o muncă infernală. Am încercat şi eu la un moment dat să culeg, dar îţi trebuie o dexteritate şi un exerciţiu... să culegi literă cu literă şi să le citeşti în oglindă, pe pipăite. E ceva... E ca şi cum o dactilografă te priveşte şi vorbeşte cu tine şi cu mâinile bate la maşină fără să vadă ce scrie. La un moment dat litera se toceşte, că e moale, o topeşti, o torni iar. Când vezi o maşină care toarnă litera, rămâi uimit ca de o maşină germană- acurateţe, tehnică, nichel, crom, ceva ultracomplicat".

Mirosul de tipografie, de neuitat şi inconfundabil

Acum, însă, parcă de face economie de simţire, facerea cărţii a devenit un lucru impersonal. Iar mirosul de carte... s-a schimbat. Cartea nu mai miroase ca pe vremuri, modernitatea a pătruns până şi aici. Însă ar recunoaşte mirosul de tipografie şi dacă ar fi legat la ochi şi plimbat prin toate mirosurile posibile.

"Atunci era mecanică 100% dar acum intră coala pe aici şi iese cartea de acolo. Atunci tipografia era artă! Cu o realizare de acum nu te poţi împăuna prea tare pentru că te ajută mult tehnica, atunci însă totul era muncă. Să scoţi o carte la tipografia clasică era o muncă de Sisif. Se folosea cleiul de oase, cărţile miroseau într-un fel. Acum, cleiul are arome, de brad, de ce vrei tu. Acum maşina broşează singură, atunci broşai la mână, adică aplicarea coperţii. Era o muncă teribilă, cruntă. Pe vremea noastră, cărţile se broşau la mână, acum e cu comandă pe calculator. Şi mai e ceva. Cartea, după ce e răsfoită mult, îşi pierde mirosul, dar atunci când încă e udă, are un miros extraordinar. Are un miros aparte, nu se compară cu nimic. De fapt, toată tipografia e plină de mirosuri! Ce ştim noi ce va fi peste ani, când vom umbla numai cu pdf-uri (Portable Document Format) şi vor veni nepoţii la bunici şi le vor spune: „vai, mamaie, ce de-a microbi pe cărţile astea, prin câte mâini au trecut..."

Când a plecat din tipografie, Valentin Zgâmbău a suferit şocul vieţii lui pentru că nu se aştepta ca aşa ceva să se întâmple, dar a fost nevoit să se împace cu el însuşi şi să treacă mai departe, la următorul loc de muncă. Nu ştie dacă s-ar mai întoarce în tipografie, atât de mult l-a durut despărţirea de meseria asta senzaţională, pe care a iubit-o. Ar ajuta pe oricine i-ar cere sfatul dar mai mult de atât...

"Este fost o amintire frumoasă, o amintire de 23 de ani, aproape o viaţă de om. Mă consider privilegiat, nu-mi pare rău deloc. Mi-a făcut ce mi-a plăcut. Mulţi lucrează în meserii de conjunctură, în care deşi sunt plătiţi bine trebuie să suporte un şef aiurea, dar aici nu a fost aşa. Zic din nou, erau zile în care abia aşteptam să mă întorc la lucru. Au fost zile în care, după ce primisem nişte utilaje de prin Grecia, de prin Germania, am căutat cărţi tehnice, acasă, pe calculator, am pierdut duminici întregi căutând modele asemănătoare, să vedem cum funcţionează. Erau provocări plăcute şi cred că a rămas ceva în urma noastră. Cartea rămâne".

Vocea profundă tace, iar mâinile tipografului se liniştesc după sutele de desene făcute în aer, explicând procedee, tehnici, istorii. Mâini fine, cu degete subţiri şi agere, care au atins mii de pagini, poate milioane. Poveştile cărţilor se spun cu suflet şi cu însufleţire, iar de acestea Valentin Zgâmbău nu duce lipsă. Onorăm munca tipografilor citind şi numai noi decidem cât va trăi tipografia care se tot reinventează de ani. Noi, cititorii. "Câmpu-i alb, oile negre..."

(Foto şi video- din arhiva personală a lui Valentin Zgâmbău)