"Scriu literatură ca un reporter și scriu reportaj ca un scriitor", obișnuiește să spună Viorel Ilișoi. Format în cenaclurile boemei botoșănene, lucrător în pământul poeziei, dar mai presus de toate un bun cunoscător al cuvântului pe care viitorul jurnalist știa a-l frământa și a-l trânti pe masă până la aluatul unui scris de calitate, trecut prin gălăgioasele răsturnări de regim, umblat și hârșit prin presa abia ieșită din chingile clopotar/botoșănene și prin noua orânduire fesenist-revoluționară ce avea să îl ducă până în închisoare pentru ”o figură de stil”, de unde a fost eliberat după 19 zile.
Născut la 13 februarie 1968, la Ringhilești, județul Botoșani, debutează ca ziarist în primele zile ale anului 1990 și scrie, pe rând, la Atitudinea (1990-1991), Timpul (1991-1998), Național (1998-2003), Cotidianul (2004-2009) și Jurnalul Național (2009-2014). În 2013 înființează asociația Grupul Reporterilor Independenți, în prezent coordonând propria Editură GRI.
În scriitură, Viorel Ilișoi recunoaște că e mai degrabă meșter, decât spontan făurar. Mărturisește că scrie greu, chinuit, că transpiră zile la rând în (îm)potriveala cuvintelor. Se întâmplă ca uneori să nu sune bine. La propriu, pentru că scrisul trebuie să treacă și proba muzicalității, cuvintele se armonizează în sonoritatea potrivită, iar aici aliterația devine instrument nu doar foarte uzitat, dar și cu accente de perfecțiune. Îi răsună în minte vioara din copilărie, când la casa de copii scârțâia cu încăpățânare, pentru a păstra pentru mai târziu tânguirea pe care o va purta prin lume.
Poezia l-a construit, dar i-a dăruit și experiențe memorabile. Fiecare om pe lângă care a trecut în adolescența botoșăneană – de la Lucian Valea, Gellu Dorian, Lucian Alecsa sau Constantin Bojescu – s-a așezat treaptă peste treaptă către un destin literar care continuă și astăzi. ”Viața literară pe Bahlui”, anchetă literară realizată la Timpul ieșean în perioada 1997-1998 sau ”Șapte zile cu Cezar Ivănescu” (interviuri din aceeași perioadă, 1997) sunt mărturii necesare oricărui timp și fiecărei literaturi.
Jurnalismul vremurilor noastre înseamnă în primul rând ritm, viteză, prime time, breaking news, ici-acolo câte un briefing, cuvinte cheie, tag, update. A scrie reportaj în această lume este ca și cum ai străbate o întindere ale cărei margini nu le ghicești. Viorel Ilișoi a decis într-o zi că reportajul, așa cum umblase el prin presă, se strâmtora tot mai mult,
Viața culegătorilor de mere e banală. Traiul gunoierilor anost, iar despre tiriști nu auzi decât pe la știrile de noapte. Nu și pentru Viorel Ilișoi.
Viorel Ilișoi a fost culegător de mere, gunoier, tirist. Așa s-au născut „Cerșetor pentru o zi”, „Oameni și gunoaie din București”, „Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi”, „Întâmplări gazetărești”, „Gustul amar al mărului românesc”, „Biletul la control!“. Mai simplu: „Cele mai frumoase reportaje”. Am citit și ne-am minunat, am lăcrimat, am zâmbit, am râs în hohote chiar. Dar autenticitatea nu vine numai din cuvânt, numai din frumusețea frazei, numai din umorul specific lui Viorel Ilișoi. Ci și din lumea nouă care se dezvăluie. Misiunea lui Ilișoi este să ne învețe să privim, să ne determine să vrem să aflăm, să nu întoarcem privirea atunci când alături, pe banca din tren, autobuz, parc sau la vreo terasă se așază un obez, un năpăstuit al sorții. Toți oamenii au nume, au destine, au curaj. Asta ne arată un reportaj bine scris.
Mereu și-a ales singur subiectele. O asumare, o forțare a curajului sau un refuz de a străbate tărâmul buruienos al jurnalismului decadent? A ieșit mereu din rând, încă din copilăria la orfelinat.
A documentat oameni și întâmplări. A scris ample lucrări despre Mihai Codreanu, a realizat de unul singur un film despre Maria Lătărețu (de la documentare și scenariu, la imagine, montaj și regie). Însă a avut puterea Viorel Ilișoi să își documenteze și propriul suflet. Așa apărea, în 2015, cartea ”Sărut-mâna, mama mea”. Copilăria de demult l-a întors către durerile copiilor străzii, experiență ce se regăsește în ”Salvezi un om, salvezi o lume”.
”Strălucitor” sau ”Eroii mei”. Kilometri de pagini de ziar și de carte, în trei decenii și jumătate de jurnalism.
”Domnul Ilişoi este un om fericit”, scria în 2012, în ”Dilema”, Daniel Cristea-Enache”. ”E atât de pasionat de ce face, încât suportul (dacă nu beneficiul) material al activităţii profesionale a devenit irelevant”, argumenta criticul literar.
”Port un lacăt în buzunarul de la piept / fără niciun rost, doar așa, fiindcă / e ceva ce încă nu mi s-a luat”, scrie Viorel Ilișoi. Și, dacă într-o zi găsiți pe asfalt un lacăt care ”nu prezintă absolut niciun interes”, să știți că există un om care îl caută: ”…eu mă aplec de fiecare dată, / îl ridic și-l așez la loc / în buzunarul de la piept, cu grijă, / ca pe o inimă de rezervă”.
Pentru că, oricât de puternici am fi, oricât de fericiți sau de nefericiți, lângă noi va exista mereu ”inima de rezervă” a unui jurnalist.
INVITATUL DE LA ȘTIRI: Viorel ILIȘOI, jurnalist, scriitor, editor
Realizator: Florentina Toniță
Video/Montaj: Florin Timofte
