Un artist de excepție, care și-a făurit o existență aproape clandestină, într-o discreție aproape ermetică. Fără să se folosească vreodată de numele tatălui său, nici de renumele fratelui genial, Dumitru Bâșcu a pictat, a slujit arta până la sfârșitul vieții pământești. A creat ca un vulcan, a suferit ca un arhanghel, de la sacrificiul supraviețuirii prin culoare, până la zidurile pușcăriilor comuniste.
Și asta întrucât, deși frate de tată cu George Enescu, Dumitru a refuzat întotdeauna să își construiască o carieră în umbra marelui nume, chiar dacă i-a păstrat Maestrului o reală recunoștință și o sinceră admirație.
Botoșanii îi sunt datori lui Dumitru Bâșcu nu doar pentru uriașa artă pe care a lăsat-o moștenire, cât mai ales pentru felul în care artistul s-a raportat întotdeauna la personalitatea și opera marelui George Enescu, antologic fiind – în acest sens – episodul de la Paris, când Maestrul a fost la un pas de a distruge geniala operă Oedip.
Un spirit liber, nu departe de ceea ce fusese George Enescu în muzică. Un om al culorii, dar de inspirație sănătoasă, chiar dacă se situa într-o anume naivitate, ”în raport cu conștiința amară de astăzi”.
A venit pe lume la Cracalia, în zi sfântă pentru creștinătate, de ziua Crucii, pe 14 septembrie 1902, din relația lui Costache Enescu (54 de ani la acea vreme) cu poloneza Maria Ferdinand Suschi (18 ani). La 41 de ani, Dumitru Bâșcu s-a căsătorit cu Margareta Arvay (Kutis). Împreună au avut o fiică, Ana-Maria Sandi, născută în 1945. La rândul său, nepoata lui George Enescu – Ana Maria Sandi – are o fiică, Ioana Bendixson.
Chiar dacă între cei doi frați a existat o mare diferență de vârstă (21 de ani), legătură dintre ei a fost strânsă și presărată cu momente emoționante.
Pictorul Dumitru Bâșcu a murit la București pe data de 18 noiembrie 1983, fiind înmormântat în București, la Cimitirul Andronache.
Ioana Bendixson, nepoata pictorului Dumitru Bâșcu, avea 12 ani atunci când Dumitru Bâșcu a trecut la cele veșnice.
”Era un bărbat înalt și bine făcut, cu trăsături distinse, cu păr care a rămas închis la culoare până la sfârșitul vieții. Îl țin minte vânjos și abil, urcându-se pe schele pentru a picta fresca de biserică mult după vârsta de șaptezeci de ani. În ultimii ani ai vieții a pierdut treptat din puteri, boala Parkinson făcându-l să-și târșească picioarele, parțiala surzenie necesitând un aparat auditiv. Ținuta zilnică erau pantaloni de catifea reiată de culoare închisă, camași în culori pale și o jachetă de lână de culoarea nisipului care cu timpul a căpătat petece de piele ovale la coate. Iarna era îmbrăcat ca un domn de pe vremuri, cu un palton cenușiu și o cușma neagră de astrahan, purtând în picioare, când era zăpadă, galoși”, povestește Ioana Bendixson.
Nepoata pictorului mărturisește că, în familia sa, legătura cu numele Enescu era cunoscută, însă ”greu de explicat” unui copil.
”Despre legătura de familie cu George Enescu știam, dar circumstanțele erau prea complicate pentru a fi explicate unui copil. În casă se asculta des muzica clasică, mai ales la radio, și de câte ori era în program Enescu mi se atrăgea atenția”.
Nepoata artistului vorbește și despre condamnarea politică a bunicului său, într-o noapte din anul 1951.
”De la mama mea știu cum a fost Dumitru arestat în mijlocul nopții în 1951 și trimis în lagăr și închisori în urma unui fals denunț politic, fără proces sau condamnare. Multe luni nu s-a știut unde se afla sau dacă mai este în viață. A fost eliberat peste mai bine de un an, reabilitat și reinstituit în funcția de director al Fondului Plastic, de unde a demisionat imediat după aceea. Experiența trebuie să-l fi marcat enorm, el refuzând pentru restul vieții sa vorbească despre ea. Știu doar ca făcea ace din os cu care deșira hainele lui ca să poată ceilalți deținuți să-și cârpeasca zdrențele. Mai știu și că mulți dintre cunoscuții și prietenii lui au plecat silit din țară la sfârșitul războiului iar alții au fost închiși și omorâți de regimul comunist. Din cele câteva mărturii pe care încă le mai avem acasă știu cât de apropiat era Dumitru (ca și George Enescu de altfel) de casa regală, de prietenia cu Principesa Ileana și de patronajul Reginei Maria care i-a cumpărat câteva tablouri și i-a trimis o carte poștală mulțumindu-i pentru niște cozonaci trimiși în dar de el”.
”N-a vrut să se facă membru de partid, deși a fost invitat și nu a mai vrut sub nici o forma să aibă de-a face cu cei apropiați regimului. Astfel înțeleg eu lipsa de continuitate între prezența lui în viața culturală de dinainte de război, la expoziții individuale, saloane, critică de artă, și retragerea sa în perioada comunistă. Pot continua. Îl țin minte în fiecare seară după baie, îmbrăcat într-un halat gros de molton brun și cu o scufie alburie pe cap, ascultând Radio Europa Liberă, la un aparat vechi care prindea semnalul cu mult zgomot de fond. Expresia tristă și îngândurată de pe fața lui în acele seri este tot ce am eu ca răspuns la întrebarea pe care mi-o pun de multe ori: cum o fi fost pentru el să simtă ca se îndreaptă spre sfârșitul vieții lăsând ca moștenire noilor generații un timp din ce în ce mai înnegurat?”, a continuat Ioana Bendixson.
Deși a viețuit în familia lui Costache Enescu până la moartea acestuia, Dumitru nu a purtat niciodată numele Enescu, un motiv fiind, se pare, și dorința artistului de a se ridica prin propriile forțe. Inițial a purtat numele mamei, apoi a semnat cu pseudonimul Bâșcu, ce avea să îi rămână numele de artist până la sfârșitul vieții.
