De fiecare dată când o vedeam pe tanti Elena la biserică, rugându-se în faţa icoanei Maicii Domnului, îmi aminteam fără să vreau de bătrâna lui Ţuţea. Bătrâna lui Ţuţea este un binecunoscut brand în Ortodoxia românească. Bătrână, văduvă, evlavioasă, cu broboadă pe cap, baston şi lumânare în mână – o vezi duminica dimineaţa pe stradă, îmbrăcată curat şi mirosind a busuioc, mergând cu paşi timizi spre Utrenie. Ca iconar, dar şi ca ziarist am avut ocazia să cunosc mulţi oameni deosebiţi. Unii erau talentaţi, alţii deosebit de inteligenţi, unii evlavioşi, alţii mari meşteri, iar unii dintre ei erau extrem de credincioşi. O credinţă neclintită, ceea ce în ultimul timp întâlnim tot mai rar. Mi-a fost dat şi mie să cunosc o asemenea fiinţă care, pe lângă demnitatea de a fi Om, avea o credinţă ieşită din comun pentru tiparele moderne.
"O bătrână care se roagă în faţa icoanei Maicii Domnului străbătută de absolut e Om… iar laureatul premiului Nobel ateu e dihor…" (Petre Ţuţea)
Tanti Elena a primit de la Dumnezeu atât darul inteligenţei cât şi al credinţei. Am cunoscut-o bătrână. Avea 86 ani. Eram "colegi de biserică", aşa că ne întâlneam destul de des. Deoarece locuiam în acelaşi cartier unde nu aveam biserică ortodoxă, de multe ori o luam cu maşina până la biserica din Voineştii Covasnei – frumosul cartier al oraşului staţiune Covasna. Pe maşină, în discuţiile pe care le aveam mai puneam ţara la cale , dar cel mai des vorbeam de-ale Domnului. Într-o asemenea discuţie îmi zice următoarele: "Ştii, domnule Matei, că se zice că Dumnezeu te ajută, dar că nu-ţi bagă în traistă !?". "Da, ştiu, răspund aşteptând să mai urmeze ceva…". "Ei, aflaţi că pe mine nu numai că m-a ajutat, dar mi-a băgat şi în traistă". Deşi conduceam maşina, auzind aceasta nu am ezitat să întorc capul spre tanti Elena ca să-i văd expresia feţei. "Păi, uitaţi aici… Eu am trăit vremuri grele, într-o sărăcie mare, singură mi-am crescut copiii şi ori de câte ori am cerut ceva de la Bunul Dumnezeu, El, drăguţul, mi-a dat. Uneori îmi băga în traistă la propriu căci mă trezeam în trăistuţa mea cu de-ale gurii de te miri de unde primite. Dar staţi să vedeţi… că eu am îndrăznit să-i cer lui Dumnezeu să-mi facă un liceu aici, în Covasna. Da, un liceu pentru copiii mei, căci nu-mi puteam permite să-i dau la şcoală în alt oraş. Distanţa între oraşe era prea mare până la cel mai apropiat liceu, iar bani pentru navetă şi pentru cazare nu aveam… aşa că singura soluţie era un liceu chiar aici, în oraş. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi liceul a fost gata exact atunci când copilul meu a trebuit să înceapă cursurile!"
Povestea cu liceul poate o clasam undeva într-un folder al memoriei, dar am apucat să o aud pe tanti Elena cum se ruga la Dumnezeu să-i facă o biserica aproape de casă, căci acum era prea bătrână pentru a se mai deplasa la biserica “de sus” din Voineşti. La vremea aceea, şansele să se construiască o biserică în centrul staţiunii Covasna erau foarte aproape de zero. Motivele au fost nenumărate. De câte ori ne întâlneam îmi spunea ce bine ar fi pentru ea şi pentru cei din centru să aibe o biserică aici, dar şi pentru turiştii veniţi la tratament – în mare majoritate bolnavi şi bătrâni. După mai mulţi ani de aşteptare, într-o bună zi, o găsim radioasă pe tanti a noastră. Aşa de radioasă că parcă arăta mai tânără cu 10 ani. Vestea că se doreşte construirea unei mici biserici de lemn lângă Hotelul Montana a venit ca o încununare a nenumăratelor ei rugăciuni. Încă o minune, încă o dorinţă împlinită. Dar după scurt timp tanti Elena a avut o mare nedumerire, căci mereu mă întreba: "Oare o să apuc să văd biserica ridicată?".
Dumnezeu a bucurat‑o cum numai El ştie cum pe această binecredincioasă a Lui, dăruindu-i biserica mult visată. Primele icoane şi sfintele vase dânsa le-a donat. Pentru clopotul bisericii a luptat şi a convins un creştin bucureştean, mutat recent în Covasna, să-l doneze. Când se căuta loc de biserică imediat a fost dispusă să doneze terenul casei pentru construcţie şi chiar casa a vrut să o ofere nou înfinţatei parohii, ca să funcţioneze ca paraclis. Găsindu-se un teren mai mare, biserica s-a construit până la urmă pe actualul amplasament de lângă Hotelul Montana. Acestea sunt lucruri pe care ştim că le-a făcut, dar multe lucruri le ştie numai Bunul Dumnezeu.
"Grea este credinţa…"
Acestea sunt cuvintele spuse mereu de tanti Elena imediat ce încheia de povestit ceva mai deosebit din viaţa ei sau din faptele creştineşti. M-a uimit în primă instanţă când am auzit aceste cuvinte chiar din partea dânsei, cea pentru care Dumnezeu nu a ezitat să construiască şcoală şi biserică… Într- un târziu am înţeles că, de fapt, ea se smerea, era felul ei de a nu se mândri în faţa oamenilor.
Liceul doamnei Elena Moisoiu scoate generaţii peste generaţii de absolvenţi merituoşi, printre care primul elev care a intrat la o facultate a fost fiul ei cel mare, Sebastian; iar primul şi singurul olimpic internaţional este nepotul dânsei, Vlad Moisoiu. Aceste performanţe se realizează la deja celebrul liceu din Covasna cunoscut mai recent datorită elevei Sabina – Elena, supranumită "Fetiţa cu tricolor".
Tanti Elena era o patrioată desăvârşită, uneori neînţeleasă de noua generaţie. A trăit aici toată viaţa ca o străină printre străini. Se lumina toată când cineva îi striga la poartă… pe limba română. Numai prin credinţă a rezistat. Biserica doamnei Elena Moisoiu "de la Montana" şi-a început rostul pe acest pământ, căci anual mii şi mii de creştini îşi caută aici pacea sufletească, împăcarea cu Dumnezeu şi mântuirea. Am cunoscut oameni din ţară veniţi la tratament, deşi erau bătrâni, care au intrat pentru prima oară într-o biserică. Sau creştini, tot de vârsta a treia, care acum învăţau pentru prima oară rugăciunea "Tatăl nostru…", precum şi minimele rânduieli bisericeşti. Bine a intuit tanti Elena că şcoala şi biserica sunt cele două instituţii fundamentale pentru propăşirea familiei creştine şi a poporului român.
Tanti Elena, deşi trăia retrasă ca un pusnic, datorită găzduirii de turişti şi a mersului regulat la sfânta Liturghie, a devenit o mică "vedetă" locală. Absenţa ei într-o zi de sărbătoare producea rumoare printre credincioşi… Era darnică, dăruind din puţinul ei, dar nu se lasa ajutată oricând şi de oricine. Îşi selecta prietenii după criterii numai de ea ştiute, dar se vedea de la o poştă preferinţa ei pentru oamenii religioşi.
S-a născut pe 9 mai 1918 în satul Leorda din judeţul Botoşani, în familia Sumănaru Nicolae şi Maria care au avut 7 copii. Chiar dacă locuia în mijlocul cetăţii, Tanti Elena a dus o viaţă austeră ca un adevărat pusnic. Iubea florile şi păsările. Hrana era impus săracăcioasă şi postea foarte aspru. De multe ori refuza medicamentele şi controalele medicale pe considerentul că "mai bine să dau banii la biserică, decât la farmacie".
A avut trei copii şi patru nepoţi. A trăit până în 25 mai 2012, murind la vârsta de 94 ani. După atâta timp de la trecerea ei la Domnul, încă aşteptăm să vedem silueta firavă a acestei femei în biserica noastră aşezându-se în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul Iisus Dumnezeu, spunându‑şi smerit rugăciunea: "Cred Doamne şi mărturisesc…"
Matei SCHINTEIE, Iconar.ro (în lumeacredinței.com)