Biserica Ortodoxă Rusă îl cinsteşte pe Sfântul Serafim de Sarov ca pe un făcător de minuni. In acatistul alcătuit în cinstea lui, el este numit „mare făcător de minuni". Acestea nu sunt doar simple cuvinte, ci reprezintă o constatare a faptului că sfântul a fost înzestrat cu un dar deosebit.
Intreaga viaţă a părintelui Serafim a fost plină de minuni dumnezeieşti, dar mai cu seamă ultimii 8 ani, când, din porunca Maicii Domnului, el a părăsit pustnicia pentru a sluji semenilor săi. Prin harul lui Dumnezeu el s-a învrednicit de daruri deosebite: era văzător cu duhul şi săvârşea minuni, fiind astfel slăvit încă din timpul vieţii.
Dumnezeu împlinea prin el lucruri minunate, întorcând oameni la pocăinţă şi la credinţa profundă în mila lui Dumnezeu.
După fericitul său sfârşit pământesc, minunile sfântului n-au încetat, ci s-au înmulţit, atingând punctul culminant în anul 1903, când Cuviosul Serafim a fost canonizat. Cu trecerea timpului, cinstirea marelui stareţ s-a întins pe întreg pământui Rusiei, cuprinzând toate păturile sociale, de la familia ţaristă până la cei mai săraci. Părintele Serafim a devenit un sfânt al întregului popor, aşa cum fusese şi în timpul vieţii.
Inmulţirea minunilor şi apariţia, în anul 1840, a primelor descrieri ale vieţii cuviosului au determinat şi scrierea minunilor dumnezeieşti săvârşite prin rugăciunile părintelui Serafim.
La început, de culegerea şi de scrierea întâmplărilor minunate s-au ocupat diferite persoane, însă din 1840 consemnarea acestora s-a făcut în comunitatea de la Diveevo, iar din anul 1890 în Mănăstirea Sarov, sub oblăduirea egumenului Rafail şi cu binecuvântarea Preasfinţitului Vitalie (Iosifov) de Tambov.
Aceste culegeri oficiale au pus şi baza canonizării Sfântului Serafim de Sarov, iar o bună parte din faptele sale minunate au fost publicate în biografiile sale.
Forma publicaţiilor depindea în cea mai mare parte de cel care le edita şi de aceea foarte multe minuni au fost relatate mai pe scurt sau fără a fi trecut numele celui care le mărturisise, dar şi cu alte scăpări. Totuşi originalele culegerilor s-au păstrat până în zilele noastre în arhivele Mănăstirii Sarov, în consistoriul clerical de la Tambov şi în fondurile Sfântului Sinod, care au fost constituite în Sarov la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Un deosebit interes îl prezintă şi istoria culegerii acestor compilaţii despre minuni, ca o parte nedespărţită a procesului de pregătire pentru canonizarea cuviosului părinte. In „Activitatea Sfântului Sinod de la 29 ianuarie, anul 1903", care a hotărât ca şi Cuviosul Serafim de Sarov să fie trecut în rândul sfinţilor, istorisirea pregătirii pentru acest mare eveniment este relatată în felul următor:
„.în anul 1895 Mitropolitul Tambovului a prezentat în faţa Sfântului Sinod rezultatele cercetărilor făcute de o comisie specială în legătură cu minunatele fapte şi vindecări ce s-au săvârşit prin rugăciunile adresate părintelui Serafim, pentru cei ce cu multă credinţă i-au cerut ajutorul. Aceste cercetări, care au început pe 3 februarie, anul 1892, au luat sfârşit în august, anul 1894 şi s-au făcut în 28 de eparhii ale Rusiei Europene şi ale Siberiei. Comisia a depistat 94 de cazuri în care ajutorul dumnezeiesc a venit prin rugăciunile către stareţul Serafim, iar o bună parte din acestea au fost chiar mărturisite de către cei care au beneficiat de ajutorul sfânt. Insă cifra indicată nu corespunde nici pe departe cu cea reală, deoarece în arhivele sfântului lăcaş din Sarov, după mărturiile comisiei sus-amintite, se găsesc sute de scrisori de la diferite persoane care fac declaraţii referitoare la faptele minunate ce au avut loc prin mijlocirea Sfântului stareţ Serafim.
Insă, deoarece aceste mărturisiri au rămas nu doar necercetate, dar nici măcar înregistrate undeva, Sfântul Sinod a poruncit Preasfinţitului de Tambov să recomande stareţului Mănăstirii Sarov să adune şi să noteze dovezile unor întâmplări minunate ce au avut loc prin rugăciunile către stareţul Serafim şi care nu mai fuseseră înregistrate şi ca pe viitor să nu scape nici una din minunile ce s-ar putea să mai aibă loc prin mijlocirea părintelui. După acestea, Preasfinţitul Tambovului a prezentat Sfântului Sinod de două ori (la începutul şi la sfârşitul anului 1897) copiile tuturor mărturiilor făcute pe cale scrisă despre minunile şi vindecările săvârşite prin rugăciunile către pă-rintele Serafim şi, negăsind de cuviinţă nici chiar atunci că monahul din Sarov ar fi până la capăt vrednic de cinstire datorită celor prezentate anterior de către Preasfinţitul Tambovului, Sfântul Sinod i-a mai poruncit încă de două ori să continue înregistrarea unor minuni posibile prin rugăciunile stareţului. In anul 1902, în 19 iulie, de ziua naşterii stareţului Serafim, Maiestatea Sa, împăratul Rusiei, a binevoit a-şi aminti şi despre nevoinţa prin rugăciune a celui adormit şi despre cinstirea sa de către întreg poporul, exprimându-şi dorinţa ca cele începute de Sfântul Sinod în vederea trecerii evlaviosului stareţ în rândul sfinţilor să fie duse la bun sfârşit.
Sfântul Sinod, la rândul său, analizând mai amănunţit circumstanţele unei probleme de o asemenea importanţă, a încuviinţat că nenumăratele cazuri de ajutor dumnezeiesc prin rugăciunile părintelui Serafim cercetate în mod corespunzător nu trezesc nici o îndoială în ceea ce priveşte autenticitatea lor şi cu adevărat se dovedesc a fi urmări ale minunatei puteri dumnezeieşti, prin mijlocirea părintelui Serafim. Acestea li se întâmplă celor ce prin credinţă şi rugăciune la vreme de neputinţă sufletească şi trupească aleargă la cuviosul lor mijlocitor. Odată cu acestea, Sfântul Sinod, dorind ca şi preacinstitele rămăşiţe trupeşti ale pururea pomenitului stareţ Serafim să fie obiect de înaltă cinstire pentru toţi cei care apelează la mijlocirea sa prin rugăciuni, a poruncit Preasfinţitului Mitropolit al Moscovei să anunţe trecerea părintelui în rândul sfinţilor. Iar la data de 11 ianuarie a acelui an Mitropolitul Moscovei, Vladimir, şi episcopul Dimitrie al Tambovului, împreună cu episcopul Nazarie al Nijnii-Novgorodului, cu arhimandritul Suzdalului, Serafim, şi cu procurorul sinodal al contelui Şirinskii-Şihmatov de la Moscova şi cu încă 4 persoane religioase, au mărturisit în mod amănunţit starea în care se află mormântul şi rămăşiţele trupeşti ale părintelui Serafim, pe baza cărora a fost întocmit un act de o deosebită importanţă, semnat de către fiecare în parte.
Astfel, Sfântul Sinod, fiind foarte sigur de autenticitatea minunilor săvârşite prin rugăciunile către părintele Serafim, a adus slavă celui minunat între sfinţii lui Dumnezeu şi care mereu a dat dovadă de nestrămutata şi dreapta credinţă a protopărinţilor Rusiei, şi în zilele binecuvântatei împărăţii a preacinstitului cârmuitor al ţării, a ţarului Nicolai, cel ce a binevoit să fie cinstită evlavia acestui ascet ca un nou şi mare simbol al faptelor sale minunate faţă de poporul drept-credindos rus i-a prezentat Măriei Sale un raport în care şi-a expus hotărârea:
1. Cuviosul stareţ Serafim, care odihneşte în Mănăstirea Sarov, să fie trecut în rândul sfinţilor, cinstiţi prin harul lui Dumnezeu, iar preacinstitele sale rămăşiţe trupeşti să fie numite sfinte moaşte şi să fie aşezate în racla pregătită cu multă sârguinţă de către Măria Sa spre închinarea şi cinstirea lor de către cei care-şi revarsă rugăciunile spre el.
2. Să fie orânduită o slujbă deosebită, iar până la vremea alcătuirii acesteia, după ziua cinstirii sale, să i se săvârşească o slujbă laolaltă cu ceilalţi sfinţi, iar memoria sa să fie cinstită atât în ziua trecerii sale la cele veşnice, 2 ianuarie, cât şi în ziua descoperirii sfintelor sale moaşte.
3. Să fie anunţate acestea tuturor oamenilor, ca fiind din partea Sfântului Sinod.
Odată cu prezentarea acestui raport spre examinarea ţarului a fost adus şi actul original care mărturisea existenţa preasfintelor rămăşiţe trupeşti ale părintelui Serafim şi o scurtă descriere a întâmplărilor minunate care au avut loc cu cei ce apelaseră la mijlocirea sfântului. Iar pe acest raport prezentat de către Sfântul Sinod, Măria Sa, ţarul Nicolai, în ziua a 26-a a lunii ianuarie a acelui an, a binevoit să scrie cu mâna sa următoarele: «Am citit acestea cu un sentiment de adevărată bucurie şi cu umilinţă profundă».
Auzind cele de mai sus, prin şedinţa din 29 ianuarie 1903 Sfântul Sinod a hotărât să poruncească Preasfinţitului Antonie, mitropolit al Sankt-Petersburgului şi al Ladogăi, laolaltă cu Preasfinţitul Tambovului şi al regiunii Nijnii-Novgorod, ca în data de 19 iulie a aceluiaşi an să săvârşească deshumarea solemnă a moaştelor Cuviosului părinte Serafim, făcătorul de minuni al Sarovului."
Menţionăm de asemenea faptul că, şi numai după o analiză superficială a minunatelor vindecări săvârşite, se pot remarca anumite aspecte interesante, pe care considerăm că este important să le amintim.
O perioadă îndelungată, Sfântul Serafim apărea în persoană vindecând suferinzii. însă înaintea cinstirii sale şi în timpul acesteia credincioşii înşişi i se rugau mult mai des cuviosului părinte şi drept răspuns ei dobândeau vindecarea.
La început, cei ce se vindecau proveneau din toate păturile sociale, mulţi dintre ei fiind cunoscute personalităţi ale nobilimii. Mai apoi, în preajma anului 1903, majoritatea vindecărilor au început să aibă loc în rândul ţăranilor, al moşierilor, al negustorilor, adică al celor din păturile mai de jos ale societăţii. Aproape că nu se mai întâlnesc personalităţi cunoscute.
La început, cuviosul părinte era cunoscut de un cerc de oameni foarte restrâns. Deşi nu era încă trecut în rândul sfinţilor, mulţi se adresau lui în mod direct după ajutor. Mai târziu, prin anii 1902-1904, numele cuviosului era răspândit peste tot şi masele i se adresau prin rugăciune ca unuia care, neîndoielnic, făcuse voia lui Dumnezeu.
Iereul Gheorghe Pavlovici
MINUNILE SFANŢULUI SERAFIM DE SAROV, EDITURA SOPHIA