Emil Botta
În urmă cu 41 de ani, într-o seară de 24 iulie, se stingea din viață Emil Botta. Un poet prin excelență, un actor care a fascinat, un om de critică cinematografică fără egal.
Mai presus de toate, însă, Emil Botta ne-a rămas impregnat în memorie prin vocea inegalabilă, inconfundabilă, fie că recita sau că interpreta roluri de calibru în teatrul românesc, cu precădere cel radiofonic.
O voce de fonotecă de aur, un timbru care venea în prelungirea unei trăiri copleșitoare.
SCUT
Iubirea mă apără,
de aceea port
fruntea sus, în exil printre oameni.
Când ziua decade şi când, spre apus,
Cumpăna liniştită se-nclină,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristeţe senină.
Ochii mei în extaz rătăcesc
spre adâncul fântânii unde stelele scapără.
O, de al stelelor dor ma topesc
şi m-aş duce la ele,
dar Iubirea mă apără.
Cu graiuri nebune mă cheamă,
în lunci, cântătoare Undine.
Şi când să le ajung, Piaza Rea
mă trage la dânsa: la mine, la mine !
Dar mă însoţeşte acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.
Emil Botta s-a născut pe 15 septembrie 1911, în Adjud, și s-a stins din viață pe 24 iulie 1977, în București. Este cunoscut drept actorul-poet sau poetul-actor. La 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932 și devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. Interpretează Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta. A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal, în 1929.
Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă”, întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”.
