Când eram studentă la arte plastice, toţi admiratorii mei erau şi ei pictori. Oameni foarte talentaţi. Şi buni. Poate că Domnul m-a păzit în felul acesta; în orice caz, am fost înconjurată numai de oameni foarte buni. Poate că ar fi fost şi soţi foarte buni, dar eu îmi dădeam seama ca nici unul dintre ei nu mi se potriveşte.
Mulţi dintre ei îmi spuneau că le sunt omul cel mai drag, că le sunt mai apropiată decât orice rudă. Pe de o parte, mi se făcea ruşine că oamenii erau gata să renunţe la toţi apropiaţii pentru mine şi că mă adorau atât de tare, încât pur şi simplu tremurau când erau alături. Pe de alta, nu pot să spun că nu-mi făcea plăcere, fiindcă asta îmi măgulea vanitatea - dar mă uitam la om şi mă gândeam: "O să pot eu trăi cu el până la, să zicem, 80 de ani?" şi înţelegeam: "N-o să pot, o să mă plictisesc." Omul se străduie să îmi "intre sub piele". Eu glumesc, el îmi răspunde în stilul meu. Parcă aş discuta cu mine însămi. Omul e bun, mă ajută, îmi îndeplineşte orice dorinţă... însă nu mi se potriveşte.
Imi dădeam seama că refuzând un om care nu mai poate după mine îi provoc o mare amărăciune, însă ştiam că oricum n-o să fie fericit cu mine, fiindcă nu va găsi reciprocitate. După aceea aş fi putut să-i spun tot felul de lucruri urâte, şi aş fi fost foarte nefericită, fiindcă aş fi putut să-l învârt cum vreau, iar aceasta ar fi fost o relaţie incorectă: omul mă adoră, iar eu mă folosesc de el, şi amândurora ne e rău.
Când l-am întâlnit însă pe viitorul meu soţ, am înţeles că el este omul meu! Şi el a simţit că eu sunt femeia lui. Ii spuneam ceva, el îmi răspundea cu glume, cu fraze folosite adeseori în familia mea, deşi familiile noastre nu se cunoşteau. Totul la nivel instinctiv. Inţelegeam din două vorbe ce vrea să spună.
Printre admiratorii mei se numărau bărbaţi puternici, cu umeri largi, pe când Ilia era slăbuţ, cu un picior strâmb - dar cu toate că nu are o frumuseţe de statuie antică, îmi amintea portretele renascentiste, cu ochi foarte frumoşi şi expresivi... Mă uitam la el şi îmi dădeam seama: "Acesta este omul meu", înţelegeam că nu pot fără el.
Ne completăm atât de mult unul pe celălalt, încât atunci când Ilia pleacă la Tutaev ca să picteze îmi duce dorul, sună, spune: "Bine mă simt acolo unde eşti tu." Şi eu mă simt bine acolo unde este el. Este un fel de simbioză.
(Olga Motovilova-Komova, pictoriţa. Articol preluat din cartea "Dragostea adevarata", Editura Sophia)
