Ediția de toamnă a Revistei de cultură ”Hyperion” – numărul 7-8-9 din 2026 (387-388-389) vine în fața cititorului cu formatul obișnuit și cu varii materiale semnate de autori din întreg spațiul literar.
Și pentru că, în editorialul revistei, Gellu Dorian – redactor-șef al publicației – pune cuvântul pe rana literaturii române, vă invităm să parcurgeți ”Accentele” de care nu doar lumea culturală are nevoie, ci societatea însăși:
Gellu Dorian: ”Parazitismul literar”
Orice perioadă din istoria literaturii române a avut paraziţii ei. Însă niciodată mai mult ca acum. De regulă despre astfel de specimene se tace sau sunt ignoraţi pur şi simplu. Însă, în ultima vreme, insistenţa lor la tot felul de drepturi, fără a nu avea nicio obligaţie, îi scoate în evidenţă, nu doar prin pretenţii de tot felul, ci şi prin prezenţa lor din ce în ce mai vizibilă peste tot.
Legitimarea lor prin apartenenţă la breaslă le conferă dreptul la a visa chiar la nemurire. Într-un fel sau altul, aceştia, nu numai de azi, ci din totdeauna, au fost prinşi în tot felul de antologii şi istorii, aceasta dîndu-le şansa de a fi, de a parazita în continuare. De exemplu, Eminescu a aflat despre poeţii de dinaintea lui din cele cinci volume ale primei antologii de scrieri româneşti, Lepturaru rumânesc a lui Aron Pumnul, poeţi pe care apoi, în parte, i-a introdus, pe cînd era la Viena, chiar din toamna lui 1869, în Epigonii. Primul istoric literar de profesie, Nicolae Cartojan, i-a reamintit în Istoria sa. Cum, de altfel, şi George Călinescu, selectînd doar numele meritorii, i-a diagnosticat pentru eternitate. Mircea Scarlat, regretat prin plecarea lui timpurie, i-a menţionat aşa cum au fost în Istoria poeziei româneşti, lucrare dusă, din păcate, doar pînă în anii patruzeci. La fel şi ceilalţi istorici literari precum Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, Ioan Rotaru, Al. Piru, D. Micu, Alex. Ştefănescu, Nicolae Manolescu, Ioan Holban, Cristian Livescu i-au inclus parţial în istoriile lor de diferite concepţii, fie în analize, fie doar pomeniţi la „autori de dicţionar“.
Şi, ca să menţionez de la început ceea ce vreau să arăt în acest articol, lista lungă de poeţi uitaţi, fără valoare, dar existenţi în perioadele lor, recent, prin scoaterea la iveală a unor poetese din secolul trecut, Al. Cistelecan ne reaminteşte multe nume uitate, înlăturînd praful de pe copertele unor cărţi ale acestora. Mulţi dintre poeţii astfel existenţi rămân şi pe mai departe doar în acele pagini peste care trec doar cei curioşi de fenomenul poetic de la noi, nu numai prin valorile autentice, dar şi prin lista lungă de impostori. Puzderiile de poeţi, unii fără nicio perspectivă sau fixaţi în vreo paradigmă poetică, aşa cum erau cei din valurile de caracudă ce veneau la Junimea să-şi caute nemurirea prin tot felul de versuri schiloade, au plecat în uitare aşa cum au venit.
Cei din secolul XIX nu aveau mize deloc prea mari în actul creaţiei, în afară de îndulcirea unui trai cît de cît şi o alinare a sufletului, dar făceau parte din culoarea vremii, unii ca rapsozi, alţii ca făcători de versuri după modelul Conachi, să zicem, sau al trubadurilor medievali. Versurile lor erau citite fetelor sau cucoanelor de către amorezi şi asta le ataşa chipului o aură cu iz de glorie, peste care nici măcar nu doreau să treacă. Erau mulţumiţi cu o para, cu o cană de vin, cu oploşirea pe la vreo curte mai de doamne ajută. Nu se gîndeau să-şi publice versurile; această situaţie era în apanajul celor bine puşi în ierarhiile vremii, aşa cum erau cei din stirpea lui Dosoftei, Conachi, Alecsandri, ori cei din sud din jurul tiparniţei lui Macarie sau din preajma curţilor Văcăreştilor, or de factura absolut creativă şi artistică a lui Anton Pann. Emulaţia era, deci, în jurul vieţii lăutăreşti sau a unor boeme, în care fermentul poetic era ca un borhot bine fermentat pe care doar timpul îl va distila în alambicurile sale profesionale de mai tîrziu.
Ar fi aici de menţionat şi Ion Budai-Deleanu, a cărui epopee a ieşit la iveală abia la începutul primului sfert de veac al secolului XX, dovedindu-se a fi printre geniile date de acest spaţiu danubiano-pontic.
Însă odată cu afirmarea lui Eminescu şi a noii limbi literare iscate din deprinderile cărturarilor, cît şi apariţia lui Macedonski, poezia s-a aşezat în alte paradigme şi a deschis alte mize. Cartea tipărită a deschis căile spre o legitimare de tip scripta manent şi, astfel, aceasta devenind şi o miză a atingerii nemuririi, de cele mai multe ori doar iluzorie. Apariţiile în foile literare, în revistele de prestigiu deja, în broşuri ce circulau din mînă în mînă dădeau o altă legitimare celor care se considerau barzi. Perioada interbelică, în schimb, a deschis, prin această formă de legitimare a „talentului“ poetic, izvorul nesecat al veleitarilor.
Zeci şi sute de noi „poeţi“ apăreau pe piaţa literară, uneori ca ciupercile după ploaie, ori ca roua de dimineaţă, care, pa la prînz, dispărea şi lăsa iarba să se usuce, aşa cum iute se uscau versurile unor astfel de poeţi. Talentul poetic era ca pojarul, o boală care dispărea aşa cum apărea, uneori prin vaccinuri, alteori de la sine, lăsînd pe feţe imberbe urme, cratere mici pe care numai bărbile de mai târziu le acopereau.
Din această puzderie, parazitară în fond, se iveau şi nume care rămîneau în paginile istoriilor literare ca semne ale unei evoluţii a poeziei româneşti. Trageţi o privire peste perioada interbelică şi veţi vedea nume adevărate de poeţi, de la cei tradiţionalişti la cei moderni, de la cei ai avangardei la cei ai simbolismului şi suprarealismului, piscuri, aşa cum sunt arborii semeţi dintr-o pădure, pe crengile cărora, din păcate, a crescut şi vîscul de care nu se mai poate scăpa, ori tot felul de păsări şi-au făcut cuiburi în care au prăsit popoare de lighioane.
Oricît ecarisaj critic s-a făcut, şi s-a făcut prin poziţia unor importanţi critici de la Călinescu şi Lovinescu la Vianu şi alţii ca ei, apariţia şi existenţa acestor paraziţi literari s-a făcut remarcată, fiind, în fond, acel bulion necesar unui sos din care vor gusta cei care vor aprecia şi astfel de produse la îndemînă.
Înmulţirea acestora a devenit o epidemie cu trecerea timpului, fiind, în justificarea apariţiei lor, mereu repetată sintagma „românul s-a născut poet“, încît trecînd prin perioada proletcultismului, cînd făcăturile erau apreciate ideologic, porţile spre gloria literară au creat facilităţi de care s-au folosit cei cu o tenacitate deosebită, de regulă oportuniştii. Iar după trecerea acestei boli ideologice, de influenţă bolşevică, după un dezgheţ evident, însă supravegheat încă de cenzura ceauşistă, Festivalul Muncii şi Creaţiei „Cîntarea României“ a dat drumul unei emulaţii creative de nestăvilit. Atunci au apărut tot felul de „paraziţi literari“, care, cu o diplomă în mînă, au deschis uşi care i-au aşezat în linia de control a poeziei de la noi. Însă nu a ţinut mult, dar a lăsat urme adînci pe harta aşa-zisei poezii de la noi.
Fala de a fi poet de această factură a scrîntit mintea multora, a încurcat drumuri şi a creat o categorie de versificatori care au îmbrăţişat fie dicteul automat, fie mimetismul, versificarea facilă, albă, prozoasă, fără stare poetică, fără pic de estetică, fără valoare literară.
Această tară creativă, să o numesc aşa, a continuat şi după 1990, dar mai ales după 2000, cînd, mai mult ca niciodată, au apărut „poeţi debutanţi“ după vîrsta de 70 de ani, care în doar doi-trei ani şi-au făcut numărul de cărţi necesare pentru a intra în Uniunea Scriitorilor doar cu un scop evident, acela de a obţine procentul de 50% din pensie, conform Legii 8 din 2006. Şi dacă ar fi fost numai atît n-ar fi fost chiar atît de grav, dar acest gen de paraziţi literari sunt extrem de activi, de prezenţi la tot felul de manifestări culturale, mereu pe listele de invitaţi, în aşa fel ca prin prezenţa lor în mijlocul cititorilor să deterioreze mult imaginea scriitorului, poetului român în acest caz.
Cu astfel de înlocuitori ai scriitorilor autentici, retraşi sau ignoraţi de organizatori la fel de facili ca ei, aceşti impostori sunt răul cel mai mare care a indus la receptarea scăzută a scriitorului român. Fără o conştiinţă a propriei valori, dar cu o părere extrem de bună faţă de ei înşişi, aceştia au devenit atît de agresivi, încît dacă îi ignori te poţi trezi cu ameninţări şi acuze de care nu vei mai scăpa o bună bucată de timp. Sunt mulţi, sunt şi legitimaţi, cei mai tenaci dintre ei, membri ai Uniunii Scriitorilor, ce mai!, încît în lipsa ecarisajului critic sunt ca maidanezii nesterilizaţi, care se înmulţesc fără limită, fără oprelişte. Sunt, desigur, parte a îmbolnăvirii societăţii şi a stricării limbii române, pentru că cei mai mulţi dintre ei sunt şi agramaţi. Dar la ce te poţi aştepta de la nişte paraziţi, decît la proliferarea bolii în care ei se simt bine şi, nu-i aşa, la locul lor.
Citește aici Revista Hyperion
Invitatul revistei este Echim Vancea, iar Dialogurile aduc în cerdacul literar al toamnei autori de calibru: Vasile Proca în dialog cu Echim Vancea, Dan Stanca în dialog cu Daniel Cristea-Enache, Nicolae Tzone în dialog cu Eugenia Iova.
Poesis reunește creatori de vers contemporan: Ion Tudor Iovian, Gheorghe Vidican, Vasile Dan Marchiş, Lucia Bibarț, Marian Victor Buciu, Alexandru Boțoroga, Marin Rada, Viorel Micula, Carmen Ştefania Matei, Mirel Lazăr, Paul Ionescu, Rodian Drăgoi, Camelia Radulian, Cătălina SOARE-HŰLL, Gavril Iosif SINAI, Iulia Anamaria GHIDIU, Marin MÂRZA, Mioara CARCEANSCHI RÎŞNOVEANU, Ramona MŰLLER, Sabin MUREŞAN, Violeta PASAT, Gabriela Ilieş.
Beletristica este asigurată de Dan Perşa, Flaviu Claudiu Mihali, Gabriel Burlacu, Ecaterina Petrescu Botoncea, Dorias Şerbănescu.
Dumitru Ungureanu, cu ”Incidente mai puțin plăcute”, completează rubrica de Terapie narativă, iar Leo Butnaru ne conduce, cu ”Totul e suport pentru scris”, în Zone de tranziție.
În rubrica de Teatru îi regăsim pe Aurel Andrei, Daniel Cristea-Enache și Visarion Alexa, iat Jurnalul ni-l aduce pe Liviu Ioan Stoiciu ”Revoltat, cum adică să fiu exclus din societate fiindcă nu m-am vaccinat?”.
Consistentă este, ca de fiecare dată, Cronica literară, semnată de Vasile Spiridon, Adi G. Secară, Daniel Mariș, Constantin Miu, Delia Muntean, Eugenia Iova, Christian W. Schenck, Maria Sava-Nechifor, Cristian Crăciun, Aida Zaharia, Titi Damian, Iulia Medveschi, Florin Dochia, Ana Ardeleanu, Diana Dobrița Bîlea, Ioan Țicalo, Viorica Șerban, Theodor Damian, Ion Manea, Gabriela Botici.
Valentin Coşereanu și Corneliu Fotea completează rubrica Eminescu in aeternum, iar în Universalis citim poezie ucraineană în traducerea lui Leo Butnaru (Nik Bajan), Diego Valeri (Traducere de Cătălina Frâncu), Didier Smal, ”Divina Comedie”, de Dante Alighieri - o nouă traducere de Michel Orcel (Traducere de Cătălina Frâncu).
Eseuri de Ioan Holban, Victor Teișanu, Vianu Mureșan, Marius Chelaru, Flavian Săvescu, Simona-Grazia Dima, Mariana Rânghilescu, Magda Ursache, Petru Ursache, Simion Dima, Irina Hăilă, Mircea Oprea.
Finalul aduce Note, comentarii, idei semnate de Magda Ursache, Emilian Marcu, Dan Perșa, Gheorghe Schwartz, dar și notații despre Expoziția de artă fotografică PRAGURI/THRESHOLDS de Andrei Damian.
