Sfântul Proroc Zaharia era preot la Templul din Ierusalim, pe când la Roma era împărat Cezar Augustus (63 î.Hr. - 14 d.Hr.), iar în Ţara Sfântă domnea Irod cel Mare.
Zaharia preotul avea o soţie ce se numea Elisabeta, una dintre fiicele lui Aaron. În capitolul întâi din Sfânta Evanghelie după Luca ni se spune că „erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor” (Luca 1, 6-7).
Intrând oarecând Zaharia în Templu să cădească, după rânduială, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Altarului tămâierii, vestindu-i că Elisabeta va naşte la bătrâneţe un fiu, căruia îi vor pune numele Ioan. „Şi bucurie şi veselie vei avea, şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt” (Luca 1, 14-15).
La şase luni după naşterea Sfântului Proroc Ioan s-a auzit că Irod, regele iudeilor, voia să ucidă pe toţi pruncii din Betleem şi din împrejurimi.
Tradiţia ne spune că Elisabeta s-a ascuns atunci împreună cu copilul într-o peşteră, de cealaltă parte a Iordanului, iar când ostaşii au căutat pruncul, ei nu l-au găsit. Deci, a poruncit Irod ca în locul copilului să fie omorât tatăl acestuia, Prorocul Zaharia. Şi ducându-se ei la Templu, au înjunghiat pe bătrânul preot între Templu şi Altar, stropind cu sângele său Altarul Domnului. Aşa s-a mutat din viaţa aceasta Sfântul Proroc Zaharia, iar pruncul Ioan, scăpând de urgie, creştea şi se întărea cu duhul, rămânând în pustie până la ceasul arătării sale în Israel (Luca 1, 80).