Festivalul KineDok aduce la Cinema Unirea Botoșani, în premieră, un scurt documentar care prezintă impactul neglijării și distrugerii naturii în orașe, atunci când corupția și ilegalitatea fac legea. ”Aici a fost un parc” este, dincolo de componenta cinematografică, un exemplu de atitudine civică atunci când comunitatea se așază drept stavilă în fața distrugătorilor.
Programat la Cinema Unirea pe 9 septembrie 2026, de la ora 19.00, în cadrul Festivalului KineDok, ”Aici a fost un parc” este un scurt documentar despre impactul defrișării ilegale a Parcului IOR din București, din perspectiva a 17 regizori de animație. Intrarea este gratuită, iar evenimentul KineDok de la Botoșani va avea loc în prezenta producătoarei și regizoarei filmului, Flavia Matei.
Flavia Matei este regizoare de animație și artist VFX din București. În prezent este studentă master (animație) la LUCA School of Arts în Bruxelles. Are o pasiune pentru fantastic, documentar, iar de un timp se orientează spre mixed media. Alături de Ștefania Bodescu, a co-inițiat colectiva “Animatori pentru IOR”.
Înainte de proiecția de la Botoșani, am invitat-o pe Flavia Matei la o discuție deschisă despre documentar, dar și despre activismul civic, despre abordarea artistică a unor probleme vitale pentru societate.
”Orașele sunt pentru oameni și nu ar trebui să fie ostile”
-În cadrul KineDok, publicul botoșănean a experimentat, în anii din urmă, povești menite să deschidă noi orizonturi nu doar de informație, ci mai ales de stări și de perspective. De data aceasta, ”Aici a fost un parc” aduce pe marele ecran un carusel de întâmplări, chiar dacă ele se derulează pe durata a mai puțin de 10 minute. Pentru că este vorba despre parcul unui oraș aflat la peste 400 de km de Botoșani, să stabilim dintru început: de ce situația Parcului IOR poate fi povestea întregii Românii?
-Deși Bucureștiul este departe, problema nu este unică orașului. Distrugerea spațiilor verzi și înlocuirea acestora cu mall-uri sau clădiri de birouri este o poveste nefericită des întâlnită în România (și nu numai, astfel de cazuri sunt întâlnite și în alte țări). putem vedea în Cluj și acum în Galați, unde Faleza Inferioară a Dunării este în pericol de a fi decimată. Orașele sunt pentru oameni și nu ar trebui să fie ostile. Bucureștiul este un oraș cu veri dureros de călduroase. Acestea mereu au fost calde, dar în ultimii ani schimbările climatice sunt resimțite agresiv, temperaturile ajungând și la 40 de grade în iulie și august. Neglijarea și distrugerea naturii înrăutățește starea de fierbere a orașului, iar eliminarea spațiilor comunitare, unde oamenii pot merge fără să plătească, ci doar să se bucure de natură, face orașul mai puțin accesibil locuitorilor. Acest lucru nu ar trebui să se întâmple nicăieri.
-”Aici a fost un parc” subliniază modul în care perspective diferite se pot alia împotriva unui mediu tot mai divizat și corupt, aflăm din prezentarea documentarului. Când a devenit problema unei comunități idee de proiect artistic?
-Proiectul a pornit într-un mod spontan. Știam de mult de situația din IOR, fiind din București, însă Ștefania, prietena cu care am colaborat și care are experiență în zona activismului de mediu, a fost cea care a venit cu ideea. Într-o zi vorbeam despre cât de tare ne deranjează ce se întâmplă și-a propus să facem ceva. Amândouă facem animație, deci am ajuns la concluzia că un film ar fi lucrul cel mai potrivit pentru a putea ajuta comunitatea în felul nostru, măcar pentru a face mesajul auzit. Ulterior am deschis un open-call pentru a căuta alți colaboratori, iar cei din organizația “Aici a fost o pădure” au fost foarte deschiși în a ne ajuta să facem rost de mărturiile care au urmat să fie baza filmului.
-Arta animației și activismul civic. O îmbinare vizuală neașteptată, poate, pentru public, probabil nu și pentru cel de KineDok. Animație 2D și 3D și stop-motion, stiluri narative complexe. Sunteți regizoare de animație, fapt care explică opțiunea în cazul acestui documentar. Din proiecțiile de până acum, care este impactul în sălile de cinema?
-Animația și documentarul sunt o combinație neașteptată pentru mulți privitori, dar este o nișă mai mare decât pare. Prin folosirea acestui mediu putem explora unele subiecte care ne-ar fi fost altfel dificil de redat din punct de vedere logistic. Nu a fost nevoie să filmăm noi evenimentele din IOR, doar a trebuit să vedem ca să reconstruim situația. A fost potrivit și subiectului pentru că filmul nostru abordează mai mult cum au fost oamenii afectați decât partea legislativă a situației din parc, și așa am putut ilustra poveștile lor într-un mod dinamic. Asemenea, am putut și să oferim și anonimatul total persoanelor cărora le-am luat interviu, pentru cine a optat acest lucru. Până acum am avut proiecții, majoritatea în țară, cu un public format din oameni de toate vârstele. Reacțiile față de tehnica folosită au fost pozitive, publicului i-a plăcut varietatea de stiluri și ritmul alert al filmului. Reacțiile legate de subiectul filmului au fost mai importante pentru noi: o parte din public nu știa de subiect și a aflat că acest lucru se poate întâmpla, o parte știau sau chiar locuiau în cartier și și-au amintit cu tristețe ce a fost și ce este acum, însă reacția care ne-a bucurat cel mai mult a fost când unii privitori ne-au spus că după ce au văzut filmul nostru ar vrea să implice și ei în lupta pentru parc.
-Parcul IOR din București este o rană încă deschisă, de o complexitate uriașă, cu probleme care vizează corupția, activismul civic și proteste marcate de o agresivitate incredibilă asupra omului și a mediului deopotrivă. Vreau să punctez, de fapt, că este o problemă care se poate repeta (și chiar se repetă, din păcate) în oricare alt loc din România. Ce construiește în mentalul colectiv, din acest punct de vedere, documentarul dvs.?
-Intenția din spatele documentarului nostru a fost să arătăm că poți să contribui la o cauză de care îți pasă în felul tău. În țară și în lume sunt foarte multe probleme, care se întâmplă de multe ori simultan și este imposibil să ajuți pe toată lumea, ceea ce este descurajant. Însă, se poate începe la scară mică, prin a-ți ajuta comunitatea.
-Filmul este realizat sub forma unui „cadavre exquis”, în care fiecare artist continuă povestea în propriul stil, un procedeu mai puțin cunoscut publicului, care poate căpăta și aspect de experiment artistic. Să mai adăugăm și faptul că vom privi documentarul prin perspectiva a nu mai puțin de 17 regizori de animație. Cum a devenit, din acest punct de vedere, ”Aici a fost un parc” un produs artistic unitar, conturând în final o gravă problemă comunitară și de mediu?
-Ideea din spatele tehnicii alese a fost ca fiecare artist să-și lase amprenta asupra poveștilor persoanelor intervievate. Proiectul este unul independent, pe bază de voluntariat, fără sprijin financiar al vreunei instituții și a fost realizat într-un timp relativ scurt pentru o animație. Partea de producție a durat în jur de 4 luni (animație propriu-zisă) și o lună pentru partea de post-producție (sunet și montajul final). De la început, nu am vrut ca filmul să aibă o structură convențională, unde viziunea unui singur regizor este prioritară, ci ca fiecare din cei care participă să aibă control aproape total asupra a ceea ce face. Lucrurile care fac produsul final să fie unitar, dar și motivul pentru care filmul a putut fi terminat în acest timp scurt, sunt felul în care partea audio a fost împărțită și felul cum formatul de „cadavre exquis” a fost adaptat. În primul rând, partea de sunet. Interviurile au fost împărțite în bucăți a câte aproximativ 20 de secunde, iar fiecare artist și-a ales fragmentul. Regulile au fost simple: ca animația să se încadreze în acele 20 de secunde și să aibă legătură cu ceea ce este povestit. În rest, tehnica și abordarea au fost la alegere. Apoi a venit partea de „cadavre exquis”. În mod normal, când această tehnică este folosită pentru animație, un artist ia ultima fotogramă (ultimul desen) din animația regizorului precedent, animează fragmentul complet, apoi dă la rândul lui mai departe utima fotogramă. Ca să putem lucra toți 17 simultan, am făcut această ștafetă de la început: în primul stadiu de animație, toți regizorii au făcut primul fragment foarte schițat și au dat mai departe. Apoi la următoarele stadii (animație pe curat, (“clean”), culoare și final), ne întâlneam online să ne verificăm animațiile. Așa am putut fi siguri că montajul era fluid și ritmul nu se schimbă brusc, dar și ca să fim siguri că nu rămâne cineva în urmă.
-Studiați, în prezent, tot animația, dar la Bruxelles, în cadrul unui master (LUCA School of Arts). Este o distanță care amplifică această problematică a activismului civic (perspectivă personală) sau una care să vă confere detașarea necesară în abordarea artistică (perspectiva regizorală)?
-Pentru această întrebare trebuie să menționez că în timpul realizării filmului nu eram plecată, ci încep studiile luna aceasta, deci în cazul meu distanța de IOR nu a existat. Încă nu știu cum această plecare îmi va influența practica artistică și implicarea civică. Sunt de părere că perspectiva personală și cea regizorală nu sunt atât de separate pe cât am crede, pentru că filmul nu are cum să fie obiectiv, nici măcar documentarul. Din ce observ de la ceilalți regizori participanți care nu sunt din București (și de la cei care nu sunt în țară), pot deduce că activismul civic și implicarea în comunități poate fi făcută și de la distanță.
”Eu cred că merităm să trăim mai bine!”
-Cum ar putea deveni ”Aici a fost un parc” – ”Aici ar putea fi un parc”? De ce avem nevoie – la nivel comunitar, instituțional, artistic –, ce forță se naște din astfel de demersuri, pentru a face față unor asemenea drame sociale?
-Problema parcului IOR a fost cauzată de o singură persoană și nu există în vid. Este în primul rând o problemă de corupție și justiție. Comunitățile și organizațiile de mediu încearcă să pună cât de multă presiune pot ca Instituțiile responsabile să-și facă treaba corespunzător. Multe persoane din comunitățile artistice sunt solidare cu aceștia și aduc problemele în față. Acesta nu este singurul sau primul proiect artistic făcut despre parc, nici măcar singurul documentar. Sunt făcute mici progrese, dar unele mult mai târziu decât ar fi trebuit. De exemplu, abia în 2025 a fost crescută amenda de tăiere a copacilor din spații publice la 5000 de lei per arbore, mică după părerea mea, dar măcar o creștere de la rușinoasa sumă de 25-50 de lei per arbore (am dat mai mult la o ieșire în oraș decât au plătit unii amendă). Măcar a fost introdusă și obligativitatea de a planta copaci pentru fiecare arbore tăiat. Nu văd multe soluții pe care omul de rând ar putea să le ia, în afară de a aplica și mai multă presiune asupra autorităților cum pot, prin poze, prin filme, prin artă, prin proteste, prin a vorbi despre asta, prin a vota și a nu fi nepăsător. De supraviețuit se poate supraviețui și în condiții mult mai rele, dar poate vrem mai mult decât atât, eu cred că merităm să trăim mai bine.
Aici a fost un parc / (Here, there was a park) România, 2026, 7 min.
Regia: Colectiva „Animatori pentru IOR” (Flavia Matei, Mirela Raicu, Aniela Ariton, Lavinia Petrache, Vadim Ciocazan, Adina Constantin, Marta Crețu, Simina Băcilă, Miriam Arvunescu, Ana-Maria Gărdescu, Bogdan Crivoi, Adela Holdon, Iris Rotărescu, Andrei Pașca, Maria Balașoiu, Răzvan Petre, Ștefania Bodescu)
Sunet: Matei Vasilache
Muzică: Matei Vasilache
Producătoare: Ștefania Bodescu, Flavia Matei
Producție: Colectiva „Animatori pentru IOR”