15 iunie, în urmă cu 30 de ani. În curtea unei mănăstiri moldave se aude, grav și prelung, un dangăt de clopot. Alt cor de clopote mai mici îi țin isonul. Sufletul Părintelui Mitrofan - al lui Mitruță, așa cum îi spuneau acasă, în ținutul Flămânzilor - urcă la Cer.
Un alt botoșănean, Academicianul Alexandru Zub, scrie despre ”golul de neumplut” pe care plecarea prematură a Părintelui Mitrofan îl lasă în inimile celor care i-au trecut pragul. ”Să ne mângâiem cu gândul că de Sus, unde se află, el ne mai asistă cu aceeași afecțiune”, spune istoricul născut în Maghera.
Părintele Mitrofan Băltuță s-a născut pe 18 iulie 1927, în satul Bosânceni, comuna Uriceni, plasa Frumușica, devenit apoi Nicolae Bălcescu – astăzi localitate componentă a orașului Flămânzi. La botez a primit numele Mihai.
Părinții copilului - Rozalia (născută Ardeleanu) și Vasile Băltuță – se căsătoriseră în 1911, la 23 de ani, ambii fiind născuți în 1888. Primul copil (1 iulie 1913) este Costache, apoi Maria (1916 – moartă la câteva luni), Anica (1924), Mihai (18 iulie 1927) și Gheorghe (1931).
Rozalia provenea dintr-o familie cu 12 copii, părinții fiind Adam Ardeleanu (asistent sanitar) și Bălașa (născută Dumitraș). Vasile Băltuță, tată, era primul născut dintr-o familie cu cinci copii, toți băieți. Rămași orfani de tată, fratele Vasile (cel mai mare) preia responsabilitățile familiei. ”Fire hotărâtă, energică, inteligent, chibzuit”, se căsătorește cu Rozalia Ardeleanu, alături de care ridică o gospodărie în satul Bosânceni. Mama Rozalia era ”iute, harnică și foarte talentată, din orice făcea artă”. Familia avea car cu boi, cai cu căruță, oi, curtea era plină de păsări. De aici, din ograda din Bosânceni, pleacă Mihai la vârsta de 12 ani. Mai întâi la Cozancea, la Mănăstire. Posibil să îi fi cunoscut aici pe Părinții Paisie Olaru și Ilie Cleopa.
Părintele Mitrofan a ajuns sub ascultare la Cozancea în anii 1939-1943 (12-16 ani). În 1947 (la 20 de ani), îl regăsim sub ascultare la Mănăstirea Neamț. Este anul în care moare mama Rozalia (59 de ani). În 1949 (22 de ani) este tuns în monahism, primind numele de Mitrofan.
”Monahul cel frumos”, așa cum l-a denuit părintele Mihail Daniliuc, a fost ultimul exarh din perioada comunistă la Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Ucenic al Mitropolitului Visarion Puiu, a rămas în memoria creștinilor drept un om bun la suflet, milos, dar și răzbătător și neobosit în iubire.
”Da, Părintele Mitrofan era un călugăr frumos, însă frumusețea lui, ca și aceea a vlădicului Visarion Puiu, nu se rezuma la straie, la haine, ci o dezvăluia pe aceea dinăuntru, care le devenise veșmânt exterior. Folosesc sintagma „călugăr frumos” asumându-mi riscul de a fi recurs la un pleonasm: „călugăr” înseamnă chiar „bătrân frumos”. Dar parcă în cazul destoinicului Părinte Mitrofan până și construcția pleonastică pălește”, spunea părintele Mihail Daniliuc în urmă cu un deceniu.
Stareț al Mănăstirii Cetățuia, Părintele Mitrofan a trecut prin greul comunismului cu multă dibăcie duhovnicească. A avut încercări, a suportat suferințe, dar niciodată nu a cedat în fața dificultăților. Și-a păstrat demnitatea și a ajutat monahii și mănăstirile să-și ducă crucea.
Despre Părintele Mitrofan ne vorbesc, în cartea pe care IPS Calinic, actualul Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, i-a dedicat-o la împlinirea a 20 de ani de la trecerea în veșnicie, ”Arhimandritul Mitrofan Băltuță – un nume nepieritor”, volum apărut în anul 2025 la Editura Doxologia, zeci de monahi și monahii. Toți păstrează amintirea unui om ”bun cu inima și înțelept cu minte”.
”Miluia neîncetat pe fiecare, un mare binefăcător și ajutător al celor săraci și al celor năpăstuiți pe nedrept. Era un adevărat părinte al tuturor mănăstirilor și parohiilor. În plină stăpânire comunistă, a știut să intervină, la timpul cuvenit, cu iscusință și cu multă înțelepciune”, mai ales atunci când ”preoții și clerul erau învinuiți de a face propagandă, prin predicile lor, împotriva sistemului”, își amintea IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, trecut între timp la Domnul.
Nu a fost singurul ierarh care a lăsat mărturii cu privire la atitudinea demnă a Părintelui Mitrofan în perioada de până în 1989. IPS Ioachim, Arhiepiscopiul Romanului și Bacăului, a spus și mai răspicat: ”Dacă înaintașii lui în această funcție erau mai mult sau mai puțin zeloși în a izgoni călugării din mănăstiri, Părintele Mitrofan era cel care ajuta ca mănăstirile să se repopuleze de călugări. Foarte mulți monahi și monahii, după oarece acalmie a prigoanei, au revenit la mănăstirile lor, Părintele Mitrofan mijlocind pe la autoritățile opresoare”.
Și nu doar atât: pe mulți dintre ei i-a sprijinit să-și continue studiile teologice, pe alții să le înceapă sau să le desăvârșească.
S-a scris mult și despre erudiția aleasă a Părintelui Mitrofan. Citea continuu, se informa, căuta compania oamenilor inteligenți, nu se ferea de polemică și nici de ironia fină. Mănăstirea Cetățuia devenise un fel de universitate și loc de pelerinaj cultural al intelectualilor. ”Pe vremea aceea, cărțile bune erau rare, însă el reușea să și le procure pentru a îmbogăți biblioteca personală, care devenise una dintre cele mai dotate biblioteci din Iași. Era un bibliofil desăvârșit”, își amintește IPS Ioachim.
Despre erudiția Părintelui Mitrofan lasă mărturie și Arhim Zenovie Grigore. ”Era atras de tipografie. Era semnul unei prietenii cu cartea pe care avea să o poarte cu el pretutindeni”, spune Arhim. Zenovie.
Era un om iubit de intelectuali, școliți în marile universități românești sau din străinătate, oameni al căror spirit se rotea în sferele înalte ale existenței. ”Era admirat de politicieni, scriitori și profesori renumiți. Toți urcau dealul la Cetățuie. Aduceau cu ei manuscrise, cărți rare, documente”, mai spune Arhim. Zenovie.
Nu pierdea niciun prilej de a veni pe meleagurile natale. Era așteptat cu mare bucurie în Cozancea, în Vorona, în Gorovei…
Maica stareță a Voronei, Teofana Scântei, i-a admirat întotdeauna puterea de muncă, energia nesfârșită, bunătatea cu care își trata confrații. ”Nu avea niciun ajutor, cunoștea toate problemele amănunțit și le trata părintește, cu bunătate. Era bun îndrumător și sfătuitor și radia din inima sa pace, dragoste și milă”.
A învățat Maica Teofana multe de la Părintele Mitrofan: răbdare, smerenie și hărnicie. ”Muncea noapte și zi, se ostenea foarte mult, începând toate zilele de lucru cu Sfânta Liturghie. A fost ”neadormit”, noi ne miram de atâta putere și energie!”. Cu o stăpânire de sine rară, cu o prezență de spirit pe care nimeni nu reușea să o anticipeze.
”Nu se enerva niciodată. Niciodată nu spunea: ”nu pot sau nu am timp”; pentru toate găsea soluții, căci le făcea din dragoste și cu responsabilitate, chiar dacă eforturile erau atât de mari”, povestea Maica Voronei.
În fiecare an, la Paști și la Crăciun, îmbrăca mulți copii săraci, iar la începutul fiecărui an școlar le cumpăra cele necesare. ”Așa a fost el: toată viața a trăit pentru alții!”.
Monahul Clement Haralamb, de asemenea cu rădăcini botoșănene, a fost în preajma Părintelui Mitrofan Băltuță în ultima zi de viață: ”Îmi amintesc de ultima zi din viața Sfinției Sale. Am mers împreună să îl vizităm pe PS Timotei Prahoveanul. Nu părea bolnav, deși știam că mai are probleme cu inima. Ne-am întreținut cordial și am fost îndemnați să servim câte un pahar cu vin, dar Părintele Mitrofan nu a acceptat, de aceea am fost serviți cu suc. Am făcut chiar și câteva fotografii, iar la plecare părintele a spus că se duce la arhimadritul Partenie, la care urma să ajungă colegul lor, arhim. Iachint, starețul Mănăstirii Putna. Neîntâlnindu-se cu monahul putnean, l-a rugat stăruitor pe ieromonahul Timotei să-i transmită un mesaj: ”dar uite ce te rog, să nu uiți să-I transmiți din partea mea multă sănătate! Te rog tare mult, să nu uiți, pentru că este foarte important!” Parcă simțea Cuviosul că nu se vor mai vedea în lumea aceasta”.
Impresiona prin firea calmă și așezată, prin sobrietatea și buna dispoziție, prin răbdare și milostenie.
”Arhimandritul Mitrofan face parte din generația de jertfă din timpul dictaturii comunisto-ateiste a anilor 1965-1989”, a scris Arhim. Laurențiu Niță.
Arhim. Teofil Timișag, starețul Mănăstirii Gorovei, vorbește despre ”un om bun”, la care admira demnitatea și bucuria cu care își purta ținuta monahală. ”La stăruințele lui m-am lăsat înduplecat să merg în ținutul Botoșanilor, la Mănăstirea Gorovei”, spune starețul Goroveiului.
Nu doar monahii sau monahiile au lăsat mărturii impresionante despre Părintele Mitrofan. Au scris despre bunul călugăr numeroși scriitori, de la Aurel Leon, Grigore Ilisei, la Constantin Ciopraga sau istoricul academician Alexandru Zub. Și viitorul Patriarh al României (pe atunci Mitropolit al Moldovei, Teoctist), dar și scriitorul monah Valeriu Anania.
La Cetățuia au rămas de poveste ”deniile eminesciene”, îmbinări de cultură cu elemente de cult. Aici se citeau poezii de Mihai Eminescu, poeme ce căpătau sonorități de psalmi. ”Cine ne va mai aștepta acolo sus, recitându-ne din Eminescu, pe care îl știa aproape în întregime pe de rost, ca unul ce era din partea locului și avusese grijă deosebită de schitul familiei lui?”, spunea scriitorul și jurnalistul Aurel Leon.
Tot de la Aurel Leon aflăm că Părintele Mitrofan a fost prietenul de suflet al tuturor scriitorilor, al oamenilor de cultură. În Biblioteca de la Mănăstirea Cetățuia se aflau cărți de reală valoare, inclusiv ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, a lui George Călinescu. Dar și toate poeziile lui Mihai Eminescu și ale lui Lucian Blaga, opera integrală a lui Mihail Sadoveanu sau teatrul lui Valeriu Anania. Au rămas în manuscris monografii pentru Mănăstirea Cozancea și pentru Mănăstirea Agafton.
Părintele s-a stins înainte de a împlini 68 de ani.
I-au stat la căpătâi mulțime de oameni care l-au cunoscut. L-au așezat la umbra zidului Mănăstirii Cetățuia din Iași, pe care a iubit-o atât de mult. Pe monumentul funerar scrie: ”Aici odihnește robul lui Dumnezeu Arhimandritul MITROFAN BĂLTUȚĂ exarh al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei între anii 1981-1995 și stareț al Sfintei Mănăstiri Cetățuia – Iași între anii 1971-1995”.
”Fulgerul a lovit un copac aflat în plenitudinea forțelor sale”. Cel care l-a iubit nespus pe Eminescu, ne spune Aurel Leon, ”s-a stins în seara zilei de 15 iunie, seara deniei eminesciene”.