Varlaam Vântu era fecior de ţărani credincioşi, de loc din comuna Buimăceni-Botoşani. Dorind să-şi închine viaţa lui Hristos, a plecat de tânăr în Sfântul Munte şi s-a călugărit acolo, la o chilie românească. După mai mulţi ani de nevoinţă, părintele Varlaam se întoarce în ţară şi rămâne la Schitul Cozancea-Botoşani. Aici este hirotonit şi numit egumen în anul 1899.
Timp de 12 ani a condus ieroschimonahul Varlaam Schitul Cozancea. Ca duhovnic iscusit ce era, a crescut mulţi ucenici în frică de Dumnezeu, deprinzându-i ascultarea, rugăciunea şi milostenia. Sub conducerea lui, Schitul Cozancea a trăit o epocă înfloritoare.
În anul 1912, bătrânul egumen se întoarce din nou în Athos, să-şi dea acolo obştescul sfârşit. Spun părinţii români atoniţi că tocmai atunci se nevoia un ieroschimonah moldovean, anume Nicolae, la chilia Sfântul Nicolae din Iufta, pe terenul Mănăstirii Pantocrator.
Părintele Nicolae era tare bătrân şi nu avea ucenici. El începuse zidirea unei biserici în cinstea marelui ierarh, dar nu avea cu ce s-o termine. Întristat de aceasta, a pus icoana Sfântului Nicolae într-un copac şi se ruga, zicând:
– Sfinte Nicolae, eu sunt bătrân şi nu mai pot. Iată, biserica ta rămâne neterminată. Tu faci minuni şi pe mare şi pe uscat. Tu ai dat trei pungi cu galbeni la cele trei fete, dă-mi şi mie ajutor ca să termin biserica ta!
Pe când se ruga bătrânul cu lacrimi, a sosit şi părintele Varlaam în Athos. Deci, rămânând acolo, a terminat biserica Sfântul Nicolae şi a adunat câţiva ucenici buni. În anul 1934, ieroschimonahul Varlaam s-a săvârşit din viaţă cu sufletul împăcat şi a fost îngropat lângă biserică, alături de părintele său duhovnicesc.
(Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 536-537, Galați, 1990)