Artur Enășescu s-a născut pe 12 ianuarie 1889, la Botoșani, și a murit în ziua de 4 decembrie 1942, la București.

A fost elev al Liceului "August Treboniu Laurian" și, apoi, al Liceului Național din Iași. A debutat în anul 1910 cu sonetul ”Amor”, în revista Convorbiri critice. A fost redactor la publicațiile ”Îndrumarea” din Botoșani (1918) și ”Luceafărul” din București (1919 - 1920).

Este cunoscut drept poetul damnat, lovit de soartă, dar și poetul-filosof. De la rebelul fără cauză văzut nu de puține ori ca un continuator al spiritului eminescian, la cea mai neagră mizerie. De la aripi de geniu la un Icar cu aripi de ceară, cum îl descrie Nicolae Peneș.

CITEȘTE ȘI: "Ce a înțeles un șofer care a luat o ardeleancă la ocazie"

 

Personalități marcante ale vremii i-au recunoscut talentul uriaș, de la Eugen Lovinescu și Tudor Vianu la Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Perpessicius sau Tudor Vianu.

De la Artur Enășescu ne-au rămas două dintre cele mai tulburătoare romanțe. Astăzi, foarte puțini mai știu că autorul versurilor acestor bijuterii este botoșăneanul care a trăit ultima parte a vieții nemaitrăindu-se pe sine.

Pe când avea 28 de ani, în anul 1917, Artur Enășescu se afla la Oituz - Măgura Cașinului, ca ostaș în Primul Război Mondial. În Regimentul 37 Infanterie. Poezia "Cruce albă de mesteacăn" este datată "Oituz, iulie 1917", fiind publicată pe 1 ianuarie 1919, în ”Luceafărul”.

Așezată pe suport muzical de către Ionel Fernic, poezia lui Artur Enășescu avea să devină una dintre cel mai cântate romanțe ale vremurilor, în special în interpretarea lui Jean Moscopol.

Tot Ionel Fernic va așeza pe portativ poezia "Țiganca" (”E Rița, fecioara cu ochii sprințari…”), romanță pe care vocea Ioanei Radu avea să o consacre definitiv.

Citește aici povestea mai puțin știută a botoșăneanului Artur Enășescu!