"Sunt un om simplu cu tristețile, cu bucuriile și iubirile sale, la fel ca toată lumea. Atâta timp cât mai pot și sunt în putere, voi scrie muzică, pentru că atunci când vor fi copiii mei mari, lumea să poată vorbi frumos despre mine, iar ei să fie mândri de mine și de ceea ce am făcut eu. Numai așa voi simți că nu trăiesc și nu am trăit degeaba".
Sunt cuvintele aproape testamentare rămase de la cel care a iubit muzica și oameni până la sacrificiu.
S-a stins din viață pe 30 aprilie, în urmă cu șase ani. Cu doar o zi înainte de moarte se afla pe scenă. Acolo i s-a făcut rău. A coborât obosit de viață și de drumul tot mai dificil pe care arta românească îl străbate de o vreme.
S-a născut pe 29 decembrie 1970, la Coțușca, în județul Botoşani. Cânta de la 5 anișori. Fura chitara fratelui său mai mare și zdrăngănea fascinat de sunetul clar, firav și totuși atât de impunător. Dar așa a prins drag de muzică, așa a început să participe la concursuri școlare.
Avea 14 ani când a debutat. Era anul 1984, pe scena Cenaclului Flacăra. În 1991 a debutat și în Cenaclul Totuși iubirea.
"Cenaclul, dar mai ales Omul Adrian Păunescu, mi-a schimbat viața la 180 de grade. Nu știu dacă aș fi ajuns aici unde sunt - și sunt foarte mulțumit de ceea ce sunt și se fac – fără sprijinul său. Eu sunt născut undeva în Moldova și cunosc amarul vieții. Acolo nu întreabă nimeni de tine, chiar dacă ești foarte talentat. Acolo te pierzi înainte de a te naște. Dar Cenaclul mi-a oferit o șansă pe care, cred eu, am onorat-o așa cum trebuie. Sunt convins că acei ani au fost și vor fi cei mai frumoși, mai ales că mi-au ocupat toată adolescența", mărturisea Vasile Mardare.
După 1990 s-a întors la folk. Era soldat în termen când a înceut din nou să cânte alături de Adrian Păunescu, dar și de alte nume mari precum Mircea Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Ștefan Hrușcă.
"În cenaclul Totuși iubirea am fost acceptat chiar din 1990, dar în acea perioadă eram soldat în termen. Pentru mine a contat mult că am fost acceptat acolo la o vârstă fragedă, mai ales că la acea vreme se punea accent în primul rând pe ce știi", spunea Vasile Mardare.
În ultima vreme locuia în Timișoara și era unul dintre cei mai apreciați soliști de muzică folk. A semnat albume precum A mai trecut o zi (2002), Din doi în doi (2003), Eu şi prietenul meu 2 - povestea continuă (2013), Anii cei mai frumoşi (2014).
"Sunt un om simplu cu tristețile, cu bucuriile și iubirile sale, la fel ca toată lumea. Atâta timp cât mai pot și sunt în putere, voi scrie muzică, pentru că atunci când vor fi copiii mei mari, lumea să poată vorbi frumos despre mine, iar ei să fie mândri de mine și de ceea ce am făcut eu. Numai așa voi simți că nu trăiesc și nu am trăit degeaba", spunea Vasile despre sine.
Despre Vasile Mardare, artiștii mai tineri spun că a fost un om generos, că și-a susținut întotdeauna colegii de scenă.
”Întotdeauna se prezenta impecabil din punct de vedere muzical și nu de puține ori a susținut cu toată inima generația mai tânără. Muncea mult și a lăsat în urmă zeci de piese valoroase, festivaluri și concerte. Dincolo de valoarea sa muzicală, l-am văzut întotdeauna ca pe un om extraordinar de modest și de dornic să-i susțină pe cei la început de drum”, povestește Ioana Pînzariu, artistă plecată de asemenea din Botoșani, în prezent asistent drd. Universitatea Națională de Muzică București.
Vasile Mardare ne lipsește tuturor. Colegilor de scenă, din toate generațiile, oamenilor care l-au aplaudat și l-au stimat, familiei și tuturor celor care, prin sufletul său bun, le-a adus bucurie în suflet.
”Absența lui încă e surprinzătoare și cred că nu doar pentru mine, pentru că pare neverosimil ca un om atât de viu să nu mai existe. Îmi voi aminti mereu de el ca de unul dintre cei mai grozavi folkiști ai noștri și mă bucur că fiica lui, Cristina, a primit și ea același har muzical”, spune Ioana Pînzariu.
