Publicul cinefil din Botoșani va avea parte, luni seara, de o poveste cum nu a mai auzit vreodată. Este despre a trăi și despre a iubi egal și infinit. Despre cum ceea ce ești te definește și te înalță. La propriu.

Trebuie doar să fii în sala de cinema. Să lași sufletul deschis și imaginația hoinară, ca o pasăre liberă în văzduh.

Pentru că luni, 14 septembrie, de la ora 19.00, Cinema Unirea Botoșani organizează proiecția de gală a filmului ”Hoinari prin Munți”, în prezența lui Dinu Mititeanu, protagonist al peliculei semnată de regizorul Cosmin Dumitrache.

CITEȘTE ȘI: "Nadia Comăneci intră în juriul Românii au talent: „Vin să mă emoționez, să ..."

 

Povestea urmărește evoluția interioară și exterioară a doi montaniarzi legendari ai României, Dinu și Marlene Mititeanu, de-a lungul a cinci decenii, de la ascensiuni în Carpați, Alpi și Patagonia, până la reflecții despre timp, natură și sensul vieții.

La 87 de ani, Dinu Mititeanu este un om liber. Ca un Munte. Născut pe 14 mai 1939, este medic stomatolog, alpinist și scriitor. Povestea lui Dinu și a soției sale, Marlene, a devenit film și poveste în documentarul „Hoinari prin Munți”.

Pentru cinefilii din Botoșani, am vorbit cu Dinu Mititeanu despre munte și viața pe creste, despre cum e să iubești ”până când Muntele vă va despărți”.

Dinu Mititeanu: ”Muntele eu l-am făcut mai întâi dorindu-l, apoi parcurgându-l!”

-Domnule Mititeanu, pe 14 septembrie ne vom bucura să vă vedem la Botoșani, la premiera filmului ”Hoinari în Munți”. Să începem ”abrupt” povestea dvs.: cum era muntele demult, cum este el astăzi?

-Din fericire, este mai curat decât era prin anii 70, când toată lumea arunca resturi, sticle, cutii de conserve. În anii 50 erau pline lacurile din munți de cutii de conserve, toți aruncau gunoaie. Astăzi, cu mici excepții, toți cei care urcă pe munte sunt mai civilizați. Asta este bucuria. Și mai echipați, nu cu improvizații, cum de altfel umblam și eu când eram student, pentru că nu aveam ani de echipamente. Am umblat și cu haine de oraș în puținele ture pe munte pe care mi le-am permis atunci, din lipsă de bani.

-Dinu și Marlene Mititeanu. Doi montaniarzi, care impune în primul rând o uriașă asumare în relația cu muntele…

-Dacă ne uităm astăzi în dicționare, sunt rămase foarte mult în urmă. Într-un vechi dicționar Larousse, montaniarzii erau deputații care ocupau partea cea mai înaltă a sălii (La Montagne), la balcon. Erau numiți montaniarzi cei de sus, un fel de galerie, de oameni de slabă calitate, categoria a doua, a treia. După aceea, montaniarzii au devenit cei care respectă munții și îi respectă.

-De aceea am introdus în discuția noastră cuvântul ”asumare”, o relație cu muntele care trece dincolo de postura de simplu excursionist.

-Da, că nici turist nu îmi place, întrucât cuprinde și turistul de autocar, motorizat, cu avioane. Montaniard sau drumeț e mai simplu.

-Ați fost de la început un montaniard?

-De mic am iubit muntele, îmi doream să am bani și echipament pentru a pleca pe munte. Dar tata a murit în război, mama era văduvă de război, cu trei copii. A vrut să mă dea la o școală profesională, dar nu au lăsat-o profesorii mei din sat, i-au zis că am cap bun și că merit să fac liceu și facultate. Am făcut liceu și facultate, dar din amărâta ei de pensie de văduvă de război nu îi ajungea, și pentru fratele meu și pentru mine, să ne dea bani de echipamente. Nu îndrăzneam să îi cer bani pentru distracții, pentru că mersul pe munte pentru ea însemna distracție dacă nu mergeam la stână să ducem mâncare la ciobani sau alte treburi. La noi toți mergeau pe munte cu treburi, după fructe de pădure, nu mergeau de plăcere. Și am așteptat până am terminat facultatea, să am banii mei. Din fiecare salariu am început să îmi cumpăr câte ceva, ba un rucsac, ba un aparat de fotografiat, un hanorac, încălțăminte de munte în vremea aceea nu prea exista.

Spre deosebire de soția mea, cum veți vedea din film, care a început să meargă pe munte de la 7-9 ani, pentru că mama ei era profesoară de geografie și făcea excursii, vara, cu elevi. Eu nu puteam să fac asta. Cumpăram hărți și făceam excursii imaginare. Cele mai fantastice excursii pe munte pe care le-am făcut la viața mea au fost cu un bun prieten, în patru labe, cu hărțile întinse pe covor. Ziceam: urcăm pe acolo, coborâm pe acolo, dormim pe acolo… Au fost cele mai fantastice excursii. Muntele eu l-am făcut mai întâi dorindu-l, apoi parcurgându-l, iar acum amintindu-mi de frumoasele ture pe care le-am făcut.

”Patru ani mi-a făcut curte ca să mă lămurească să o iau de soție!”

-Ați anticipat puțin întrebarea mea. Am cunoscut de-a lungul timpului câțiva montaniarzi. Ori soțul stătea acasă și soția mergea pe munte, ori invers. Mai rar o dragoste pentru munte împărtășită în cuplu.

-Veți vedea în film! Eu, când eram necăsătorit, mi-am impus ca viitoarea mea soție să iubească muntele la fel de mult ca mine! Am ”picat” vreo cinci prietene la proba asta. Le așezam pe un loc cu belvedere, să admire peisajul. Dacă se uita la peisaj plictisită, nu era extaziată, încântată, nu o auzeam exclamând: vai, ce superb, ce loc fantastic… gata, o picam. Și câteodată sufeream ca un câine, pentru că eram îndrăgostit de ea din multe alte motive, avea multe alte calități. Dar îmi spuneam: nu, nu, nu. Vreo cinci fete am picat.

Actuala mea soție (pentru că prima a murit de o boală nemiloasă, după vreo 30 de ani de umblat pe munte cu ea), e mult mai tânără decât mine (eu am vârsta tatălui ei, ea are vârsta fiului meu din prima căsătorie), sunt 32 de ani diferență între noi, suntem un cuplu foarte ciudat. S-a îndrăgostit de mine, patru ani mi-a făcut curte ca să mă lămurească să o iau de soție. I-am spus: mergem împreună 3-4-5 ani pe munte, până devii și tu montaniardă…

-De câți ani sunteți căsătorit cu doamna Marlene?

-De 28 de ani!

-A trecut și proba timpului!

-A trecut! Mulți or fi pierdut pariul, spunându-și că îmi dă papucii după vreo 2-3 ani. Și suntem împreună azi la fel ca în prima lună. Ea a dorit ca viitorul ei soț să iubească muntele la fel de mult ca ea. Și niciunul dintre prietenii cu care umbla pe munte înaintea mea nu era foarte pasionat… Ori era una dintre pasiuni…

”Cel mai frumos munte din lume, un labirint de frumusețe, un concentrat!”

-Domnule Dinu, pentru dvs. muntele nu înseamnă doar Carpații României. Cum vedeți munții noștri, cum sunt cei de departe?

-Fiecare munte are frumusețea lui. Nu pot să spun că Munții Alpi, pentru care am făcut o pasiune, sunt mai frumoși decât ai noștri. Au alt gen de frumusețe. Fiecare munte are frumusețea lui. Cum spunea marele Auguste Rodin, frumusețea există, ochiul nostru nu știe întotdeauna să o vadă. Munții sunt foarte frumoși. Am fost în Alpi, în Patagonia... În Himalaya nu am fost, nici nu am dorit să merg. Acum 20-30 de ani, în Himalaya era foarte riscant din cauza igienei locurilor unde dormeai. Astăzi s-au îmbunătățit foarte mult… Sunt peisaje frumoase, dar mie nu îmi place să merg pe văi, ci pe culmi, pe creste, pe vârfuri.

-Din România, care munte vă este ce mai drag?

-Piatra Craiului, muntele meu de suflet și al soției, muntele acesta ne-a adunat împreună. O să vedeți și în film. Nașa noastră este Piatra Craiului, nașul nostru este mărețul Retezat, al doilea munte pe care l-am vizitat împreună. Și cu prima soție, și cu a doua, în Piatra Craiului am fost prima dată, este cel mai frumos munte din lume, un labirint de frumusețe, un concentrat. Un mare iubitor de munte englez a spus că nicăieri în natură nu există atâta frumusețe, concentrată pe o suprafață atât de restrânsă, ca în munte. Eu l-am parafrazat și am spus: în niciun munte din România nu există, concentrată, atâta bogăție de frumusețe pe un spațiu atât de restrâns ca în Piatra Craiului.

-Foarte frumos!

-Este cel mai frumos munte din România. Le-am arătat niște poze unor străini, în anii 90, când veneau cu camioane de așa-zise ajutoare, niște poze din Piatra Craiului, au făcut niște ochi mari…

”Mersul pe munte este o evadare în frumusețe!”

-Pare o întrebare-șablon, dar discuția aceasta are rolul de a atrage oamenii în sala de cinema: care este cea mai frumoasă lecție pe care muntele v-a predat-o, de când umblați pe creste?

-În primul rând, lecția este că pe munte trebuie să mergi ca în vizită la un prieten sau la un bunic, să te duci cu drag! Să te duci să admiri muntele, să te bucuri de frumusețile lui. Muntele te încarcă cu energie. Muntele îți alungă stresul vieții moderne. În munte mergi ca la un prieten. Mie nu îmi place termenul acesta folosit de ziariști, că au ”cucerit vârful cutare”. Nu poți cuceri decât un dușman. În munte nu merg ca la o cetate inamică, să o asaltez și să o cuceresc, mă duc ca la un bun prieten care mă așteaptă cu brațele deschise. Cum spunea un mare alpinist francez: mersul pe munte este o evadare în frumusețe!

”Este o mare diferență între mersul pe munte și mersul la munte!”

-Care este cea mai mare greșeală pe care o poate face un om experimentat pe munte…

-…să riște prea mult!

-…și un începător?

-…că se duc fără să învețe! Nu poți aborda muntele fără să știi cum să te porți, cum să te îmbraci. Așa spun și în film. Muntele e ca o școală, trebuie să faci grădinița, școala primară, școala generală. Nu poți din clasa a V-a să intri direct la facultate. Acum este o modă: oameni care nu au umblat pe munte niciodată au văzut niște poze postate de vreo colegă de serviciu, o prietenă, de pe Vf. Moldoveanu, cel mai înalt din România, și gata, mă duc și eu! Sunt coloane întregi, sute de oameni, nu te poți apropia de Vf. Moldovanu! Se duc acolo, își fac poza cu borna, o pun pe Facebook, pe Instagram, și atât. Nu mai merg pe munte. Deci nu se duc din drag de munte, se duc de dragul sinelui, de dragul de a se da mare.

Este o mare diferență între mersul pe munte și mersul la munte. În Alpi, toți oamenii merg pe munte. Chiar dacă merg cu mașina… Parchează mașina, apoi merg 6-7 ore pe munte, vin înapoi la mașină și merg acasă. La noi, toți se duc la iarbă verde cu mașina, dau drumul la muzici tare de se aude de la kilometri, e un vacarm, toți cu muzica preferată, cei mai mulți cu manele, fac grătar și lasă gunoaie majoritatea celor de acolo. E o mare diferență între mersul pe munte și mersul la munte.

”Muntele e ca un antrenor, te obligă să urci cât mai sus!”

-Ați trăit, ați simțit, ați trăit vreodată furia muntelui? Cum se manifestă muntele?

-Bineînțeles! E ca un atlet care sare la înălțime și tot ridică ștacheta, tot mai sus. Muntele e ca un antrenor. Vede că ai sărit 1,75, ridică la 1,80. Natura este un antrenor, te obligă să urci cât mai sus. Poți merge pe munte fără să îți riști viața și când e vreme proastă. Eu am făcut 22 de revelioane în cort, cu soția mea actuală. Nu o noapte, ci 2-3-4-5 nopți una după alta. Trei revelioane au fost la minus 22 de grade! Muntele mi-a ridicat ștacheta: mă iubiți sau nu? Pe gerul acesta veniți la mine, pe munte, sau stați acasă, într-un restaurant? Ne-am dus la el!

-Ați fost deja în sala de cinema. A fost avanpremiera filmului ”Hoinari în Munți”, acum sunteți în acest circuit prin România. Care este reacția publicului? Cum este primit filmul?

-Nesperat de bine! Bănuiam că va fi primit cu bucurie, dar a fost peste așteptări. Peste tot am avut sălile aproape pline sau arhipline.

”Nu am prea văzut montaniarzi să nu fie oameni de caracter”

-Cum v-a ajutat muntele în plan personal? Cum ați trăit împreună cu muntele, ce a adăugat el și ce ar fi fost viața dvs. fără munte?

-Ar fi fost ca a majorității oamenilor. Putea să fie și o viață de calitate. Eu am avut de ales între ascensiunea didactică - am fost cadru didactic universitar -, să aloc mult timp liber avansării în profesie. M-am gândit la un moment dat: am de gând să fac asta sau să fac munte? Am ales muntele! M-am bucurat să fiu cadru didactic, pentru a avea 62 de zile de concediu pe an. Cei care doreau să avanseze pe scară universitară nu aveau timp, stăteau în biblioteci, umblau la congrese internaționale, își cheltuiau banii pe reviste străine. Eu m-am hotărât pentru munte. Și nu regret.

În al doilea rând, muntele te călește fizic, îți menține starea de sănătate, îți călește caracterul. Nu am prea văzut montaniarzi să nu fie oameni de caracter. Între iubitorii de munte era o discuție: care este este cel mai bun antrenament pentru mersul pe munte?, și se dădeau tot felul de sfaturi, că genuflexiuni, că mersul piticului… M-au întrebat la un moment dat pe mine. Am spus: cel mai bun antrenament pentru mersul pe munte este mersul pe munte. Să nu mergi o dată pe lună sau o dată la două luni, ci să mergi în fiecare weekend pe munte. Măcar una dintre cele două zile de weekend. Muntele cere sacrificii, dar le faci cu drag. Cum faci sacrificii pentru creșterea copiilor proprii sau pentru familie, așa faci sacrificii din drag de munte.

-Aveți 87 de ani, mulți înainte, cu sănătate și bucurii! Cum a venit acest film? A fost o propunere pe care ați acceptat-o, care este povestea?

-Nu am vrut niciodată să ies în evidență. Am ieșit în evidență prin faptul că am scris. Dar nici asta… Mergeam pe munte și veneam acasă, nu știau decât prietenii mei cu care mergeam pe munte sau cu care mai povesteam. Citeam revistele de munte, în una dintre ele s-a scris o prostie. Am intervenit și am explicat ce s-a întâmplat acolo. Și atunci cei care scoteau revista au spus: Domnul Mititeanu, de oameni ca dvs. avem nevoie! Și am început să scriu în fiecare număr din acea revistă, ”România pitorească”, care din fericire mai există și astăzi. Apoi m-au bătut la cap să scriu o carte, că am ce scrie în ea. Am scris, am crezut că e prima și ultima. Am scris încă șase, apărute în Colecția Verde a Editurii România pitorească, o editură care tipărește numai cărți scrise de oameni de genul meu, inspirat de o celebră colecție franceză, Colecția Roșie, ce reunește foarte mari alpiniști, renumiți în întreaga lume. Am scris din dorința ca alții să învețe din cele știute de mine. Eu sunt foarte documentat, mulți îmi spun ”enciclopedie montană”. De fapt, cine iubește muntele ar trebui toți să fie enciclopedii montane, nu numai să mergi pe munte cu picioarele.

”Filmul este în egală măsură despre munte și despre noi doi”

-După cărți, cum a apărut ideea filmului?

-Cosmin Dumitrache este cel care a realizat – alături de Dan Dinu, celebrul film ”România sălbatică”, care a luat mari premii internaționale. Iubea muntele, montaniard ca și mine, dar fiind mai tânăr nu avea atâtea ture prin munți ca mine. Când a citit primele două cărți ale mele, a spus: omul acesta, cuplul acesta, merită un film. Un film despre munte, cu ei. Soția a spus că ne-a păcălit. Nu ne-a păcălit, așa a fost ideea lui de la început: să facă un film despre munte unde noi doi să fim niște furnici, niște figuranți. Să apărem și noi în peisaj. Să nu fie despre noi, ci despre munte. Dar pe parcurs s-a răzgândit. I s-a părut că povestea noastră, mai ciudată, prin diferența de vârstă, prin faptul că amândoi iubim muntele cu aceeași pasiune… O să vedeți că filmul este în egală măsură despre munte și despre noi doi. Am spus: noi suntem figuranți, figuranții nu sunt în măsură să dea sfaturi unui regizor, ei execută ce spune regizorul, care are dreptul să schimbe concepția regizorală pe parcurs.

Poate că nu sunt mulți care merg la 87 de ani pe munte, ca mine, în ture lungi. Oamenii aceștia care merg pe munte la peste 60 sau peste 70 de ani nu sunt cunoscuți pentru că nu au scris cum am scris eu în reviste, nu au scris cărți, nu au avut emisiuni la radio sau conferințe, cum țineam eu prin amfiteatre studențești cu proiecții de imagini cu munți, să le arăt ce frumoși sunt munții și cât de important este să mergem pe munte pentru sănătate și pentru longevitate, pentru menținerea stării fizice, pentru alungarea stresului… Nu sunt eu singurul. Eu doar sunt mai cunoscut.

-Domnule Mititeanu, a fost o reală plăcere să discutăm, vă așteptăm la Botoșani, la proiecția filmului ”Hoinari prin Munți”!

-Mi s-a spus că vom găsi oameni foarte interesați de subiect. Deși Botoșaniul e mai departe de munte! Eu pe cei din orașele de câmpie, din Constanța, din Brăila, din Galați, unde am fost cu filmul și am avut săli entuziaste, s-au ridicat în picioare și minute în șir au aplaudat…, pentru oamenii aceștia am o stimă mult mai mare, pentru că ei fac eforturi mai mari ca să ajungă la munte și de la munte acasă!