De asemenea, a fost şi diacon al Marii Biserici, trăind pe vremea lui Constanţiu (337- 361), fiul lui Constantin cel Mare. Creştinii l-au pus pe Pavel arhiepiscop în Constantinopol, după trecerea la Domnul a Arhiepiscopului Alexandru. A păstorit Biserica lui Hristos cu multă râvnă, în pace şi în buna-rânduială a dreptei credinţe. Întorcându-se împăratul arian Constanţiu din Antiohia, l-a scos din scaun pe Sfântul Ierarh Pavel şi l-a pus în locul său pe arianul Eusebiu al Nicomidiei.
Deci, plecând sfântul la Roma, s-a întâlnit acolo cu marele Atanasie, care era şi el scos din scaun de acelaşi împărat, şi cu încă alţi doi episcopi din Răsărit. Constant, fratele lui Constanţiu, care era împărat în Apus, precum şi papa Iuliu al Romei au trimis scrisori lui Constanţiu în care cereau reabilitarea celor doi iluştri ierarhi. În urma scrisorilor, atât Pavel, cât şi Atanasie şi-au recăpătat scaunele lor. Însă, după o vreme, au fost din nou alungaţi, din cauza uneltirilor ereticilor.
Atunci, Constant a scris o scrisoare fratelui său, prin care îl ameninţa cu război, dacă nu-i va reaşeza pe cei doi ierarhi în treapta de arhiepiscopi ai cetăţilor din care fuseseră alungaţi. Pentru scurt timp, Sfântul Ierarh Pavel şi-a recăpătat scaunul său, însă a fost surghiunit în Armenia, la Cucuz, împăratul aducând de data aceasta în locul său pe ereticul Macedonie. Acest lucru i-a revoltat pe creştinii dreptmăritori. Sfântul Pavel, ajungând în Armenia, a fost încuiat chiar în casa în care locuia, fiind părăsit cu totul, nedându-i-se nici mâncare şi nici apă.
Deci, după şase zile, arienii văzând că este încă în viaţă l-au sugrumat cu omoforul său. Şi aşa şi-a dat Sfântul Ierarh Pavel Mărturisitorul sufletul în mâinile Domnului.