CAMELIA CAZACU: "Menirea noastră, a cadrelor didactice, este aceea de a le insufla copiilor dragostea pentru comorile lăsate de străbunii noștri"

CAMELIA CAZACU: "Menirea noastră, a cadrelor didactice, este aceea de a le insufla copiilor dragostea pentru comorile lăsate de străbunii noștri"

Camelia Cazacu

Cât entuziam, atâta spirit. Câtă creativitate, atâta forță! Câtă libertate a gândului va avea dascălul, tot atâta înflorire în sufletele ucenicilor săi. Școala românească se zbate astăzi între analfabetismul hâd și parcă tot mai vizibil, pe de o parte, și vârfurile strălucitoare care fac inimile să tresalte, pe de altă parte. La mijloc, dascălul care supraviețuiește și se adaptează din mers tuturor furtunilor, guvernelor, revoluțiilor, reformelor, dezastrelor politice, transformărilor sociale. Dascălul are de ales între a ceda sau a lupta. Are de ales între a coborî privirea sau a cultiva cu demnitate Adevărul. Prin Adevăr, cu înțelepciune, să crească și să îngrijească oamenii care mâine vor repara/tămădui lumea. Grea misiune, dar câtă frumusețe!
  
Ca Diogene din Sinope, dascălul contemporan are a căuta, în școală, ca și în lumea largă, cu lampa aprinsă și ziua, oameni: oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii. Sunt cuvintele pe care istoricul Vasile Pârvan le rostea în urmă cu 100 de ani în fața studenților clujeni. Și ele sunt astăzi poate mai puternice, mai dătătoare de speranță.  

Cu câteva zile înainte de sunetul clopoțelului, într-o forfotă asurzitoare și o gâlceavă politică scăpată de sub control, a vorbi despre frumusețea educației aduce a urlet în pustiu. Și totuși, de mii de ani, Educația a fost stâlpul și liantul oricărei societăți, de la Platon și Aristotel la Kant sau Eminescu. 

Dascălul, acest rătăcitor cu lampa aprinsă, rămâne ultima speranță pentru viitor. O concluzie care a fost rostită și zilele trecute, în cadrul Întâlnirilor Nordului de la Darabani, un eveniment-etalon pe care cei prezenți îl vor așeza, de bună seamă, drept reper în timpul ce va să vină. 

Printre cei care au fost invitați să conferențieze la Darabani, alături de prof.univ.dr. Leonard Azamfirei (rectorul Univesității de Medicină și Farmacie Tg. Mureș), Dorin Dobrincu (istoric, cercetăror la Institutul de Istorie "A.D. Xenopol" Iași) și Elisabeta Lipă, multiplă campioană olimpică și mondială la canotaj, s-a aflat și educatoarea Camelia Cazacu. Aproape două decenii a educat copiii dărăbănenilor, de șase ani strânge laolaltă copiii românilor din Dublin, Irlanda, și le predă lecția cea mai frumoasă și cea mai dragă: cum să fii român. 

"Pentru mine este o mare onoare să mă aflu aici, alături de mari personalități ale Nordului, pentru că eu am făcut toată viața doar lucruri mărunte", au fost primele cuvinte pe care Camelia Cazacu le-a rostit la Întâlnirile Nordului. Dar, spune mai departe dascălul venit la Darabani de la 3000 de kilometri distanță, "se spune că bucuria vine din lucruri mărunte. Și așa este. Activitatea mea a adus bucurie în sufletul meu, dar și în sufletul celor din jurul meu". 

În urmă cu 13 ani, Camelia Cazacu înființa la Darabani un loc de poveste. Casa bunicilor. Un muzeu etnografic în mijlocul comunității, dar nu unul în care exponatele se explică în cuvinte, ci un muzeu al sufletului. Pentru că fiecare obiect cules de prin magaziile sau podurile caselor bătrânești își scrisese propria istorie. "De mică am fost fascinată de tot ce a reperezentat tradiție, folclor, port popular și Dumnezeu a rânduit ca toată viața mea să am parte de aceste comori minunate din zestrea neamului strămoșesc și să le valorific în activitățile desfășurate cu copiii pe care i-am coordonat". Și asta a și făcut.

Camelia Cazacu a umplut Casa bunicilor din cartierul Cornești, din Darabani, cu cântece, poezii, costume populare, cărți pentru copii. I-a adunat pe mari și mici la un loc, a făcut șezători și a rostuit acolo o lume pe care mulți o credeau pierdută. Pentru că a fi dascăl înseamnă a opri clipa în loc, dar și a face timpul să meargă. "Consider că menirea noastră, a cadrelor didactice, este aceea de a le insufla copiilor dragostea pentru comorile lăsate de străbunii noștri", spune cu emoție în glas Camelia Cazacu.  

De o vreme, Casa bunicilor e pustie. Camelia Cazacu și-a luat în valiză câteva obiecte dragi și a pornit în marea călătorie. La capătul celor 3000 de kilometri parcurși o aștepta familia: copiii și nepoții dragi. A plecat de la Darabani pentru a avea grijă de nepoți, dar nu după multă vreme a adunat în juru-i copiii românilor din Dublin. Așa s-a născut Clubul Copiilor Români din Dublin, Irlanda"Tot respectul meu pentru părinții care își aduc părinții, uneori stau și ore în trafic ca să ajungă la Clubul Copiilor Români".

A fost greu, a fost dificil să o ia de la capăt? Nu. Pentru că din bucurie și dragoste se nasc cele mai frumoase întâmplări. Or Camelia Cazacu a fost mereu omul care a făcut. Nu s-a plâns, nu a strigat, nu a așteptat milă. 

Își amintește cum a început Casa bunicilor. "Atunci când îți dorești ceva și pui un pic de suflet se alătură și alții, tot cu suflet și cu drag de ceea ce vrei să faci tu, și reușești. Și cu ajutor de la Dumnezeu. Foarte repede am amenajat acea casă bătrânească, i-am dat viață, m-au ajutat vecinii de la școala veche, bătrânii care nu aveau nicio legătură cu școala. Am avut un sprijin enorm din partea comunității, din partea conducerii școlii, a bisericii". 

Un regret? Da. Că atunci când a plecat la Dublin nu a avut cui să lase Căsuța. "Atunci când am plecat am vrut să las tot ce am adunat, nu am avut cui. Au rămas toate în Cornești, ce a fost mai ușor de transportat am luat la Dublin, făceau parte din viața mea. Îmi pare rău că muzeul nu a rămas în viață, dar poate că cineva va duce mai departe, într-o zi, povestea". 

Viața la Dublin este grea, dar nimic nu se compară cu bucuria de a-i vedea pe copiii românilor adunați la un loc. "Acolo așa îmi mențin tinerețea, prin ceea ce fac. Sunt fericită că am găsit o comunitate frumoasă, fără de care nu aș fi reușit nimic. Așa am ajuns să desfășor acitvități și la Ambasadă".  

Nu se simte străină. Nici la Darabani, nici la Dublin. Pentru că omul este al locului în care trăiește, muncește, iubește. Străin ești doar atunci când nu faci nimic. "Atâta timp cât faci bine într-un loc, indiferent că te-ai născut acolo sau trăiești pentru o săptămână, trebuie să fii om al locului". 

Iar Camelia Cazacu face acolo, în lumea largă, ceea ce știe mai bine: educă și iubește copii. Promovează tradițiile românești, adună cărți în limba română, organizează spectacole de Ziua Națională, de Ziua Limbii Române sau de Ziua Culturii Naționale. Multe în parteneriat cu Biserica Ortodoxă Română din Dublin, cu școlile irlandeze, chiar și cu Ambasada României din Dublin. 

Să înveţi înseamnă să descoperi ceea ce ştiai deja. Să faci înseamnă să demonstrezi că, într-adevăr, ştii. Să-i înveţi pe alţii înseamnă să le aminteşti că şi ei ştiu, la fel de bine ca şi tine. Sunteţi, cu toţii, învăţăcei, muncitori, învăţători, spune Richard Bach, și privind-o pe Camelia Cazacu devine de la sine înțeles că omul care arde pentru sine va arde în aceeași măsură și pentru aproapele său.

Un dascăl e un om simplu. Un dascăl nu mișcă munții din loc, dar face ca urcușul să nu fie zadarnic. Camelia Cazacu nu a cucerit lumea, nu a adunat funcții, diplome, nu a colecționat mii de hârtii și nici dosare cu prețioase discursuri. Dar cu câtă bucurie își poartă meșteșugul pe care Dumnezeu i l-a încredințat. Și ca ea sute, mii de dascăli pentru care România nu înseamnă corigențele pe care nu le-am trecut, ci zâmbetul pe care l-am câștigat devenind mai buni cu fiecare clipă care trece. 

(Întâlnirile Nordului, Darabani: Ștefan Teișanu, Dorin Dobrincu, Elisabeta Lipă, Leonard Azamfirei)


(Ziarul irlandez "Metro Eireann", despre Ziua Limbii Romane la Dublin, 2017)


(La Clubul Copiilor Români din Dublin)

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

O poveste dintr-o zi de iunie, pe Sărărie. "M-aș bucura să știu că în Botoșani se mai vorbește despre Mihai Ursachi!"

astăzi, 13:45
260

Iași, început de iunie 2017. Pe Sărărie, și cea mai ușoară pală de vânt răscolește un miros de tei care imediat învăluie strada. Poarta scârțâie scurt. Curg&ac...

IPS Teofan, îndemn către botoșăneni: "Să fim trăitori, mărturisitori și apărători ai tradițiilor noastre, în mod special cele legate de familie" - FOTO

Vineri, 14 Septembrie 2018
1794

Femei și bărbați, tineri și bătrâni, prunci și copii mișunând șotios sau poposind grav, cu o lumânare aprinsă, lângă mâna ocrotitoare a mamei. Flori de toamnă,...

"Licu, o poveste românească". Sau cu ce plecăm când închidem ochii!

Vineri, 14 Septembrie 2018
450

"Licu, o poveste românească" este un film care nu documentează un timp, ci o poveste. Ana Dumitrescu, o româncă pasionată de fotografie și film care a trăit în Franț...