Alături de fratele său, Ioan Maluş, a făcut ani de închisoare sub comunişti. Ioan Maluş, nenea Jan, cum îl cunosc prietenii, a fost atât de crunt bătut la tălpi, că anii de bâtrâneţe abia mai pot apăsa peste mersul şonticăit, greu, chinuit. Cu toate acestea, fraţii Maluş sunt astăzi mândri că au pătimit pentru ţară. Au ieşit din puşcăriile şi din prăpăstiile comuniste cu un verdict clar: NEREEDUCABIL! Chiar dacă asta a însemnat încă zeci de ani de urmărire, de tracasare şi de chemări interminabile la Securitate. Ioan Maluş a facut 7 ani de puscarie grea, iar Vasile, fratele mai mare, aproape 5. Au trecut prin Aiud, Jilava, Gherla, Baia Sprie, Canal.
În Baia Sprie, Vasile Maluş a stat alături de Părintele Justin Pârvu, de Părintele Irineu, de fostul ministru al Industriilor şi Comerţului, Ion Bujoiu, şi de alţi sute de oameni care alcătuiau, la acea vreme, elita poporului român. Cei mai mulţi au murit în chinuri, în urma bătăilor cumplite, alţii au supravieţuit pentru a da mărturie despre ororile din puşcăriile comuniste.
Arestat la nunta surorii sale: "Banditule, de trei ani te caut!"
Vasile Maluş s-a născut pe 10 februarie 1922, în Stânceşti, judeţul Botoşani. A luptat pe front, până în Cehoslovacia. A fost un om muncitor, cuminte, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de neamul său. În 1947 a urmat şcoala de picheri de cale ferată, iar după şcoală a lucrat în Medgidia, la Districtul 5 Tulcea.
În 1948, fratele său mai mic, Ioan, este arestat pentru atitudine duşmănoasă asupra regimului. Vasile era şi el căutat, însă Securitatea nu mai are răbdare şi îl condamnă, în lipsă, la 15 ani de închisoare, pentru "crimă de uneltire contra ordinii sociale".
Avea 27 de ani. În octombrie 1949 vine la Botoşani, pentru nunta surorii sale. Ia nişte rude de la gară cu căruţa, însă în drum spre Stânceşti este legitimat. I se pune pistolul la spate şi aude scurt: "Eşti arestat, banditule, de trei ani te caut!".
Urmează luni întregi de cercetări, interogatorii, bătăi, confruntări. Contestă condamnarea. Stă în aceeaşi celulă cu fostul prefect de Botoşani, dar şi cu preotul Visarion Puiu, arestaţi şi ei. Este dus la Iaşi, apoi la Galata, Jilava, Aiud. Lucrează în fabrică, la confecţionat sobe. "Când am ajuns la Aiud parcă am ajuns acasă, mă săturasem de toate. Am văzut că am şi eu un pat, un loc unde să stau, indiferent cât m-or bate, măcar ştiu că am un loc, că eram predat unei închisori...". O închisoare dintre cele mai crunte, unde comuniştii îngrămădeau toţi "criminalii care unelteau împotriva ordinii sociale". Împotriva partidului, adică, împotriva comunismului. "Acolo, la Aiud, am văzut prima dată ce înseamnă o uşă de puşcărie, groasă şi cu multe zăvoare. Deşi era nevoie de un lăcăţel, oricum nu puteam fugi nicăieri". În Aiud îl cunoaşte pe Părintele Lazăr, din Leorda, alături de care va avea mângâiere şi sprijin.
De la Aiud este trimis la Baia Sprie, unde lucrează în mină, la instalaţiile de apă şi aer. "Acolo era pentru exterminare, ştiţi doar".
Pentru că a contestat rejudecarea, este trimis la Cluj, unde stă vreme de 3 luni, însă fără să se judece dosarul său. Este trimis din nou la Jilava şi la Iaşi. Procesul suferă nu mai puţin de şase amânări, pentru ca în final să fie condamnat la 3 ani de închisoare (pe care îi executase deja!) şi 2 ani de degradare civică. Cu toate acestea, este trimis din nou la Jilava, cu aceeaşi condamnare de 15 ani!, apoi la Canal.
Se întâlneşte în Peninsulă cu fratele său, Ioan. Abia în 1954 ajunge din nou la comisie şi, după 4 ani şi 7 luni de închisoare, este eliberat. În iulie 1954 se întoarce acasă. Însă nici acasă nu scapă. Securitatea este pe urmele lui. Vreme de doi ani nu are voie să se angajeze nicăieri, fiind şi în domiciliu obligatoriu. Lucrează în construcţii o vreme, apoi ca instalator termic, construind centralele termice din municipiul Botoşani. Lunar este chemat la Securitate, unde i se propune să fie informator.
Slujba de Înviere la Baia Sprie, alături de Părintele Iustin!
În Baia Sprie lucrează cu Ion E. Bujoiu, fostul ministru al Industriei şi Comerţului, care condusese Asociaţia Creştină a Tinerilor din România. Un excelent specialist în domeniul minier, un inovator. "Făcuse modernizări la minele din ţară. Trebuia conductă de apă la perforatoare, dar nu ştia de unde să ia un om. Bujoi lucra la birou, conducea lucrarea din mină. Venea cu o echipă de securişti după el, toţi îl ascultau, arăta cum să lucreze lumea, să se meargă după filon. Mi-a spus: dacă ştii meserie, poţi să montezi conducte? Se poate, cum nu, pe mine materialele mă ascultă, cântă în mâna mea. Mi l-a dat pe părintele Irineu şi pe un ziarist, un om foarte cult. Cu aceşti doi oameni, un an de zile am lucrat. Băteam crampoane să nu fugă şina. Când era nevoie la frontul de lucru prelungeam conducta. Un an de zile am făcut cu părintele Irinescu şi cu marele ziarist".
Uneori, când terminau treaba, ieşeau din raza de acţiune a securiştilor. "Nimeni nu ne căuta. Ziaristul cunoştea muzică. Ne spunea despre Beethoven, spunea: Fiţi atenţi, că acum intră vioara... Erau momente când era bine. Meseria m-a scos. Aşa şi la Canal, tot meseria m-a scos. Am lucrat la un atelier de tractoare, unde reparam tractoarele. Eram sub paza lor. 40 de oameni eram acolo. Aici, la Baia Sprie, eram numai noi trei".
S-a apropiat Paştile. "Părintele Justin a reuşit să facă rost de toate ce ne trebuiau pentru slujba de Înviere, mai puţin de cărţi, dar ştia totul pe dinafară. A organizat de aşa manieră că nimeni nu ştia nimic. În groapă a mers, a coborât. Erau preoţi mai mulţi în cerc. A găsit un sac, l-a întors, s-a încins cu o sârmă în loc de brâu. Apoi s-au stins lămpaşele, s-a făcut întuneric. Eu am pregătit sfredelele, am înşirat pe o sârmă, unul trebuia să bată la clopote... Ca la pian, era un sunet foarte frumos. Nimeni nu a ştiut, nu se mai lucra. Era şi turnătorul din mină, dar era doborât, îi era ruşine".
"Hristos a înviat" printre zeci de mitraliere!
A început slujba.
"Veniţi de luaţi Lumină! Nu ştiu de unde a avut Lumină! Am fost acolo! Părintele Justin era mai tânăr, dar era voinic. Lucra la perforator. Cu un baros mare, unde vedea că oamenii nu pot, mergea cu barosul şi spărgea roca. Săreau ţăndări, era plin de sânge, dar mergea mai departe. Merita să se facă un film acolo, în Baia Sprie! Când am ieşit de acolo, cineva a transmis că se face slujbă. Securitatea a adus o companie de jandarmi, drumul de la corfă (intrarea şi ieşirea din mină), până la colonie, 150 de metri, de o parte şi de alta unul lângă altul cu pistoale mitraliere. Fiecare corfă cu 12 oameni, când ieşeam afară era cu Hristos a Înviat! Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând"... Ani de puşcărie, pe care i-a dus cu demnitate. A învăţat că, oricât de greu, drumul vieţii este unul singur: al demnităţii şi al credinţei. Nu s-a îmbolnăvit, nu a suferit, nu s-a plâns.
"La Aiud era un doctor. Ne spunea: nu spălaţi gamelele! Dar ruginesc, ziceam noi! Da, ai nevoie de fier. Aici trebuie să exploatăm totul ca să supravieţuim. Mâncam din gamele, ştergeam cu pâine. Era rugină şi rugina era fier".
"Cam aşa a fost puşcăria. A fost murdară, ne-au tratat mai rău ca pe animale".
În urmă cu câţiva ani, Părintele Justin Pârvu a povestit cum a sărbătorit, în 1954, Învierea lui Hristos la sute de metri sub pământ, în mina de sare de la Baia Sprie. "Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei"."Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând
Hristos a Înviat!. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă".
Valeriu Gafencu - Imn al invierii
Va cheama Domnul slavei la lumina,
Va cheama mucenicii-n vesnicii,
Fortificati biserica crestina
Cu pietre vii zidite-n temelii.
Sa creasca-n inimile voastre
Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre sa se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfant.
Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat.
EPILOG
Dacă a meritat atâta suferinţă? "Regret că nu am murit lângă camarazii mei. Pentru că nu am rezolvat nimic că m-am întors în viaţă. Poate că am mai păcătuit, am adunat păcate". Cineva s-a întâlnit la Canal cu Vasile Maluş. I-a spus: Ai un frate, Maluş? Da! Am stat cu el la Suceava, să stii că fratele matale este un martir! "Aşa i-a spus... Dacă muream atunci...", spune astăzi bătranul cu lacrimi in ochi.
Ioan Maluş (foto stânga) nu a scăpat nici după ce a ispăşit "pedeapsa" pentru dragostea lui de neam. L-au căutat comuniştii să îl facă informator: Nu vrei matale să fii patriot? "M-au chemat. Când m-au întrebat, am spus că eu sunt patriot că îmi fac datoria la locul de muncă. Nici în puşcărie nu am făcut asta, cu dvs. să fac? Te ducem iar la Gherla, m-au ameninţat. Mă duc singur, nu am nevoie! Am batut cu pumnul în masă. Vii la prefectura, mi-au zis. Acolo erau doi căpitani de Securitate, care m-au văzut şi mi-au spus: Tovaraăşe, mergi şi îţi vezi de treabă. Eşti un om de caracter. Noi o să te respectăm. Pe stradă te salutăm, dacă vrei să ne raspunzi, ne răspunzi".