ALECU IVAN GHILIA: "Așa l-am cunoscut pe sfântul care mi-a redat credința"

"Cand mi-a fost respins romanul "Intoarcerea barbatilor", am avut un soc. Bolnav, internat in spital, ma gandeam sa ma sinucid. M-a readus pe linia de plutire intalnirea cu parintele Galeriu. El m-a salvat... Devenisem ateu. Mi se spalase creierul atat de cumplit, incat toata inocenta care ma caracterizase candva disparuse. Pe parintele Galeriu mi l-a recomandat Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala. Intr-una dintre dati, Antonie mi-a zis ca doi sfinti are aceasta tara: parintele Galeriu si parintele Cleopa. Asa l-am cunoscut pe sfantul care mi-a redat credinta".

ALECU IVAN GHILIA: "Așa l-am cunoscut pe sfântul care mi-a redat credința"

Alecu Ivan Ghilia, pe numele său adevărat Alexandru Ivan, s-a născut pe 1 martie 1930, în satul Ghilia, comuna Șendriceni, județul Botoșani. Părinții săi, Vasile Ivan și Saveta (născută Airinei Ignat), erau țărani săraci. Este cunoscut nu doar ca scriitor, ci și ca pictor. A fost elev al Școlii Normale din Șendriceni. A urmat cursurile Academiei de Belle-Arte din Iași (1948-1950) și apoi pe cele ale Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București (1950-1953). A lucrat ca redactor la Contemporanul, Gazeta literara, Luminița (redactor-șef), a fost șef de studio cinematografic. Puțină lume știe că Alecu Ivan Ghilia a fost unul dintre puținii scriitori participanți la Revoluția de la București, că a fost arestat, bătut și închis la Jilava.

A fost distins cu premii importante, de la Premiul Academiei Române (1958) - pentru romanul "Cuscrii", la premii ale Asociației Scriitorilor din București (1972 – Recviem pentru cei vii; 1978 – Dragostea câinelui de paza). Alecu Ivan Ghilia are în palmares și Premiul Național de Proză Mihai Eminescu, dar si Premiul Special și Marele Trofeu acordat de Asociația pentru pace a religiilor din Romania. Este distins cu "The Special  Book  Award",  acordat  de  "LITERAT – XXI" din Washinton. Este de  două  ori  decorat  cu Meritul  Cultural în  grad  de  Cavaler,  o  dată  ca  scriitor,  a  doua  oară  ca  pictor;  are Diplomă  de  Excelență pentru întreaga  activitate  depusă  în  slujba  filmului  românesc.

A debutat cu versuri publicate în cotidienele ieșene Opinca si Lupta Moldovei. Au urmat volume de nuvele, povestiri și schițe (1955 – Fratii Hutulea; 1961 – Asaltul timpului; 1964 – Povestiri; 1967 – Un joc nevinovat; 1969 – Secol nervos; 1988 – Lumina din adancuri), de reportaje (1958 – Cantece de drumetie; 1959 – Scrisori din Baragan; 1963 – Insula sperantei), romane (1958, 1968 – Cuscrii; 1960 – Iesirea din Apocalips; 1967 – Ingeri biciuiti; 1969 – Asediul; 1971 – Appassionata; 1972 – Recviem pentru vii; 1974 – Vremea demonilor; 1976 – Noptile Negostinei; 1978 – Dragostea cainelui de paza), dar si volume de versuri (1974 – Ploi de lumina; 1980 – Poeme de regasire).

"Cum am aparut pe lume e complicat si greu de povestit si, in plus, as speria cititorul cu complicatiile nasterii mele si ale cautarii propriei identitati, o preocupare care m-a obsedat toata viata. Pana la 78 de ani, mi-am tot cautat identitatea. De fapt, mi-am pus si eu problemele pe care si le pune orice om de rand - cine sunt, de unde ma trag, ce mostenesc, ce am de dus mai departe, pentru ce anume sunt culpabil, de ce anume sunt responsabil...", se confeseaza Alecu Ivan Ghilia in Ziarul Financiar, marturisiri care sunt ele insele marturii ale unor vremuri extrem de confuze si de tributare oranduirilor politico-sociale menite sa isi urmareasca pentru totdeauna vietuitorii.

Cel mai frumos scrie despre propria viata chiar Alecu Ivan Ghilia, confesiuni in care regasim personaje reale, de la bunica cu chip de Sfanta Vineri la Octavian Paler, de care il va lega apoi o frumoasa prietenie:

O istorie marqueziana

"Momentul nasterii mele a fost unul special la mine si, mai cu seama, special la mama. Cand eram grabit sa ies in lume, s-a pornit o furtuna teribila, cu trasnete si fulgere. Mama statea in pat langa geam, un trasnet a lovit nucul de langa fereastra, iar ea, care era o copila, s-a speriat si a coborat cum a putut. Socul i-a provocat travaliul. Nu a mai avut timp sa se intoarca in pat si m-a nascut pe o rogojina - mosita de sora ei, matusa Catinca, si de bunica Maria. Copilul insa nu dadea semne de viata, era vanat si nu respira. Matusa Catinca si bunica Maria s-au speriat si au recurs la un procedeu despre care eu vreau sa cred ca e crestin: m-au slobozit pe geam, adica m-au furat din bratele mortii, de la duhul cel rau, cum ziceau ele (obiceiul era cunoscut in mai multe zone rurale de la noi din tara: pruncul care nu dadea semne de viata se fura de la duhul rau prin darea lui "de pomana", n.r.). Matusa Catinca s-a dus afara, iar bunica m-a dat ei pe geam (asta sa fie motivul pentru care matusa Catinca mi-a fost apoi ca a doua mama?). In tot timpul asta lauza, de durere si de frica, nici nu mai misca, zacea epuizata. Cu toata furtuna - trasnete, tunete, fulgere luminand haotic cerul -, Catinca si bunica Maria au gonit cu mine in brate pana la biserica, unde preotul m-a botezat pe loc, dandu-mi numele de Alexandru. Mai tarziu mi-au povestit ca, dupa ce popa m-a scos din apa am inceput deodata sa plang, iar el si-a facut semnul crucii si a zis: "Minune!".

Mama m-a nascut dintr-o mare dragoste si o mare taina. Dragostea, apoi, a impartit-o intr-un fel cu mine, pe jumatate sau pe sfert: cand ma mangaia, cand manifesta aversiune fata de mine; da, aversiune! Era o alternanta foarte complicata de sentimente in inima ei, iar taina nu am putut-o afla niciodata: cine era celalalt, copartasul la actul creatiei?

Tatal al carui nume il port a aparut in viata mamei pe cand eu aveam un an si jumatate. S-au intalnit intr-un mod neobisnuit. Intr-o zi, mama urca dealul Dorohoiului venind dinspre sat, fiindca avea acolo un capat de pamant de secerat. Urca incet, pe umeri cu traista cu mancare si apa, iar in spate cu o boarfa in care ma ducea pe mine. Din urma a ajuns-o tata, care o vazuse de ceva vreme. Era un tanar chipes, flacau, ceva mai varstnic decat ea. Se intelege ca mama fusese foarte copila cand ma adusese pe lume; o copila care nascuse un copil. Inca se juca pe atunci cu papusile.

Ajungand-o din urma, tata i-a zis: "Unde ti-e omul de te lasa asa singura, incarcata ca un magar, pe caldura asta?", iar ea i-a raspuns: "N-am om". El n-a zis nimic, dar a continuat sa o insoteasca. Cand au ajuns pe camp, mama m-a lasat pe mine la margine, in umbra unui maces, si s-a apucat de secerat, iar el i-a zis: "Eu am sa ma intorc la tine. Daca nu se cutremura pamantul, ma intorc la tine" - si a plecat. S-a dus la treburile lui, in oras. Spre seara, dum, dum, dum, mama i-a auzit pasii apasati, barbatesti. A intrat, mi-a adus mie o jucarie, apoi s-a dus la mama si a intrat in vorba cu ea; i-o fi spus probabil cine e el - unul din cei 11 copilasi ai unui cioban; cat bietul om era in munte cu turmele, femeia lui facuse o pasiune pentru un alt barbat si isi lasase copiii la stana, pierzandu-se in lume fara ca nimeni sa mai auda vreodata de ea; cu el isi facusera pomana niste calugari, luandu-l si crescandu-l la manastire.

Tata era insa complet analfabet. Nu sunt sigur ca mamei i-a povestit atunci totul, dar stiu ca i-a zis: "Daca nu se cutremura pamantul, vin peste o saptamana acasa, la tine, in Ghilia." Intr-adevar, peste o saptamana a venit. Bunica Maria i-a iesit inainte, iar el s-a dus spre ea si i-a zis simplu: "Saru'mana, mama". Cand a iesit mama, a intrebat-o: "Ma recunosti?". "Da." "Ei bine, m-am tinut de cuvant, am venit." Cateva zile mai tarziu erau casatoriti.

Au trecut cativa ani si tata a descoperit ca era foarte iubaret si ca nu putea refuza avansurile femeilor din sat. Asa s-a ajuns la drama mamei".

"La mine, copilaria a fost paradiziaca. S-a deschis intr-un univers curat, frumos, totul era un colt de Rai, cu toate ca satul Ghilia, in care m-am grabit eu sa apar pe lume, era unul dintre cele mai sarace din Moldova. Se numea asa pentru ca era asezat intr-un codru, prin care curgea un raulet limpede, unde femeile de la conacul boieresc din Sendriceni veneau sa ghileasca panza... adica s-o albeasca. Aceasta zona - mitologica pentru mine -, teribil de frumoasa, dar foarte saraca, era inecata in noroaie, care mi-au prins foarte bine pentru ca m-au salvat, m-au impins spre iesire, m-au scos din sat; daca nu era noroiul, poate ca as fi ramas acolo pe vecie.

M-am nascut intre trei mame: cea care mi-a dat viata, o matusa si o bunica. Dintre ele, bunica era imaginea Sfintei Vineri din imaginatia oricarui copil - micuta, slabuta, blanda, duioasa -, o lumina. Bunica era si o mare artista, tesaturile ei fiind neintrecute - panzele, macaturile, covoarele. Copil fiind, cand am iesit prima data din casa - un bordei de lut cu streasina din paie plina de cuiburi de viespi -, mi s-a parut ca streasina aceea acopera cerul. Apoi am descoperit dealul, si el mare ca streasina, si abia dupa aceea cerul, care era cu adevarat nesfarsit. Iar cerurile in noptile din Moldova sunt mirifice.

Dar sa ma intorc la bunica. Bunica - la fel si mama - imi spunea povesti. De fapt, eu cred ca talentul de scriitor il am de la ele, dar m-am naravit ulterior la sculptura. "Vinovat" de acest lucru se face Mos Grigorie, sotul matusii Catinca. Neavand copii si dorindu-si-i foarte mult, ei m-au adoptat, asa incat eu aveam de-acum doua case, doua randuri de mame si o bunica - aceasta din urma suverana peste toti. Asa micuta cum era, bunica era intruchiparea autoritatii. Toti o ascultau. Asta se datora firii sale voluntare, dar si faptului ca in Primul Razboi Mondial ramasese vaduva de tanara, cu cinci copii. Bunicul murise atunci de tifos exantematic. Ei bine, din neamul acela de analfabeti, doar ea si-a dat copiii la scoala. Mama, de pilda, era foarte scolita, avea cinci clase - ceea ce insemna foarte mult atunci. Exceptie a facut matusa Catinca: ea a ramas acasa ca sa-i creasca pe ceilalti.

Dar Mosul Luta, cel mai mare dintre baieti, a devenit primul om cu carte din neamul nostru: a ajuns invatator in satul Cobala. Mosul Luta a avut un destin in egala masura exceptional si tragic. A fost primul invatator din toate satele acelea de analfabeti situate intre Dorohoi, Varful Campului si Suceava, sate pe care le-a alfabetizat si crestinat. In timpul Razboiului cel Mare fusese ofiter pe front. Acolo l-a cunoscut pe Ion Mihalache, membru marcant al Partidului Taranesc, de care avea sa-l lege o stransa prietenie. La alegerile din 1946, cand a fost desemnat sa candideze din partea PNT la functia de primar al comunei Sendriceni, chiar inainte de a vota el insusi, Mos Luta a fost arestat. Au urmat pentru el ani grei de Canal.

Bunica a avut, asadar, ambitia si demnitatea sa-si creasca singura copiii, fara ajutor, si sa faca din ei oameni. Nu s-a mai maritat, dedicandu-si viata acestui singur tel.

M-am nascut crestin, ca sa spun asa, ca poporul roman si am trait o vreme in Rai. Apoi a inceput coborarea. Totul a debutat cu evacuarea din 1944, cand noi ne-am refugiat din calea trupelor sovietice in Ardeal. Inainte de plecarea noastra, eu si ai mei am asistat la drama polonezilor. In fuga lor din nordul Moldovei, acestia s-au scurs pe la noi. Au venit cu mic, cu mare si am vazut cu ochisorii mei de copil disperarea lor. Am vazut si cum oamenii, romanii, sareau in ajutorul acelor napastuiti. Atunci am trait pe viu bunatatea moldovenilor...

Cand ne-am refugiat, tata fiind pe front, am plecat cu Mos Grigorie. Am plecat in refugiu cu o caruta trasa de doi cai si am ajuns in Transilvania, care in buna parte era ocupata de unguri. Am trecut printre ei, printre hortisti, i-am vazut cu pene la palarii, si am nimerit in Lisa, satul lui Octavian Paler, Dumnezeu sa-l odihneasca! De atunci, ne-am imprietenit. Era o oarecare diferenta de varsta intre noi. El era spre terminarea liceului, eu cu cinci-sase ani mai mic. M-a adoptat si mi-a fost un fel de maestru si de ghid prin munti. Cu el am facut primele drumetii si am vazut cel mai frumos loc din tara aceasta: Sambata de Sus. Nu degeaba Brancoveanu a ales acest loc pentru a inalta vestita manastire".

Sfantul care mi-a redat credinta

"Eram pe val. Critica literara ma lauda. Crohmalniceanu si Paul Georgescu ridicau in slavi cautarile mele moderne, lupta mea cu pasunismul sadovenian - din care, paradoxal, proveneam si in spiritul caruia eram format prin nastere si prin climat zonal -, dar, mai presus de orice, lupta acerba cu sentimentalismul din mine. Desi sunt un liric prin natura, faceam eforturi teribile sa ma schimb, sa devin dur, obiectiv, sa fac o proza aspra. Atunci s-au produs niste transformari foarte mari in modul meu de a scrie, de a vedea viata si literatura: dupa ce initial m-a fascinat Hemingway, trecand prin Dostoievski, l-am descoperit pe Faulkner, care m-a interesat pana la obsesie, si mult mai tarziu pe Thomas Mann. Imi mergea foarte bine, eram glorios - Premiul Academiei, bani, traduceri peste traduceri, editii peste editii! Asa incat e usor de inchipuit ca, in 1980, cand mi-a fost respins romanul Intoarcerea barbatilor, am avut un soc. Bolnav, internat in spital, ma gandeam sa ma sinucid. M-a readus pe linia de plutire intalnirea cu parintele Galeriu. El m-a salvat... Devenisem ateu. Mi se spalase creierul atat de cumplit, incat toata inocenta care ma caracterizase candva disparuse. Pe parintele Galeriu mi l-a recomandat Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala, cu care ma imprietenisem prin Boris Buzila, ei fiind basarabeni amandoi. In casa la Boris ne si vedeam. Intr-una dintre dati, Antonie mi-a zis ca doi sfinti are aceasta tara: parintele Galeriu si parintele Cleopa. Asa l-am cunoscut pe sfantul care mi-a redat credinta".

Un scriitor cu talent și un pictor sensibil, care se preumblă între dramatismul sacru și religiozitatea sufletească, fără a urma canoane și tipare academice, dar susținând în subsidiar o personalitate spiritualizată, aparent fragilă, vizibil sfredelitoare, cu un destin de excepție.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Cinci filme pentru timpul liber!

Duminică, 25 Iunie 2017
1191

La rubrica Timpul meu liber vă propunem cinci titluri de filme, unele câștigătoare de Oscar, altele onorate cu câte un Palme d'Or. Dar și filme fără premii, încă cu milioa...

Actorii păpușari, purtătorii copilăriilor noastre. La mulți ani, IBICA LEONTE!

Duminică, 25 Iunie 2017
1081

"Sufletul actorului respiră dezordonat și amețitor, pentru că respiră praf stelar. Râsul său nu este râs, ci speranța râsului omenesc, plânsul său nu este plâ...

"Dușmanii poporului" din școlile botoșănene. "O să vă împușcăm pe toți cei din familia ta, banditule!"

Sâmbătă, 24 Iunie 2017
7460

Vara anului 1948, anii ocupației comuniste. Elevul de 18 ani a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi conspiraţie împotriva statului. Avocatul din oficiu, un tânăr comunist, ...