de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Cu toţii am fost fost puşi în situaţia de a pierde la un moment dat. De a participa la un concurs, de a candida, de a fi nominalizat, de a fi ales, de a pierde pe cineva drag prin despărţire, plecare, moarte etc.
O înfrângere e mereu mult mai complicată decât o victorie. Nu doar din punct de vedere psihic, relaţional sau social, ci şi pentru că o înfrângere nu vorbeşte despre ea însăşi aşa cum vorbeşte o victorie.
Atunci când câştigi, faptul că ai câştigat spune totul despre tine: eşti bun, eşti cea mai bună, ce mai, performanţa ta e remarcabilă, nu mai e nimic de adăugat. Dar atunci când pierzi, înfrângerea nu vorbeşte singură; iar când o face, poate să inducă în eroare, să transmită mesaje greşite.
De aceea, înfrângerea trebuie însoţită mereu de o poveste proprie. O poveste în primul rând pentru sine, care îţi îngăduie să trăieşti cu înfrângerea, care te ajută să poţi dormi în pat cu duşmanul, cu străinul, cu nedoritul care este înfrângerea. Doar o poveste şi pentru a o spune celorlalţi, pentru a situa înfrângerea acolo unde-i este locul sau acolo unde credem că-i este locul. Şi cel mai adesea ni se pare că locul înfrângerii este alături de nedreptate. Am pierdut pentru că, nu-i așa, am fost nedreptăţiţi. Indiferent că nedreptatea este reală sau imaginară, sentimentul ei, care e mereu autentic, pentru că ne simţim efectiv neîndreptăţiţi, face suportabilă nedreptatea şi permite convieţuirea pe termen lung cu ea.
Însă înfrângerea este în cele din urmă nu abuz, nu ticăloşie, nu nedreptate, ci doar înfrângere. Adică după ce toate stările de furie şi de revoltă, toată gâtuirea şi toate insomniile se vor fi epuizat, rămâne faptul simplu şi brutal al înfrângerii. Un om înfrânt este cel care a pierdut ceva şi a pierdut asta definitiv.
A şti să pierzi înseamnă a accepta această ireversibilitate a pierderii. Ai pierdut pe drept sau pe nedrept un concurs, ai fost înşelat sau manipulat, ai pierdut pe cineva care a plecat sau a murit, din toate acestea lecţia care trebuie trasă este că nu va mai fi ca înainte. Iar asta se învaţă.
Cel învins trebuie să se debaraseze de iluziile (atât de necesare într-un prim moment) că se mai poate schimba totuşi ceva, ca ne putem întoarce înainte de punctul de cotitură, şi să mobilizeze în locul lor luciditatea demnă (sau demnitatea lucidă) a celui care ştie să treacă peste pierdere pentru a o lua de la capăt, din nou, dar mereu altfel.
A şti să pierzi înseamnă a ajunge la versiunea ultimă a povestirii înfrângerii în care nu mai e vorba de vinovaţi exteriori sau interiori, nici de traume şi remuşcări, ci doar de pumnii strânşi pentru a putea continua, uneori pe tăcute, păstrând povestea pentru sine.