Situație alarmantă. Explozie de noi cazuri. Record de decese. Prag critic. Și așa mai departe. Sunt formule care conturează unde ne situăm în tot acest platou pandemic. Iar nivelul la care ne aflăm are o mare legătură cu meritele. Ale noastre, respectiv ale celor care ne reprezintă și, deci, ne conduc. Să vă spun o poveste:
Într-o țară normală la cap, nu se închideau școlile la 200 de cazuri pe zi și se deschideau la 2000. Nu se făceau achiziții de consumabile și kituri de teste care, ups, întârziau sau nu mai veneau deloc, la supraprețuri de talia DNA. Într-o țară normală la cap, nu se căutau prin cine știe ce magazii roase de șobolani niște paturi uzate, la care se montau ventilatoare și se obțineau, în mintea sterilizată a unora, „noi” locuri ATI. Într-o țară cu neuroni, nu se bloca două luni populația în case, pentru ca cei care ar fi trebuit să acționeze, să mai frece niște mentă și să mai tragă ceva pe nas în acel timp. La fum de țigară mă refer, nicio aluzie, Doamne. Într-o țară normală la cap, după opt luni de pandemie, autoritățile nu făceau apel tot la mediul de afaceri și ONG-uri pentru niște concentratoare de oxigen, că se ocupa statul de treaba asta, din ăia 80 de miliarde de la UE cu care se lăuda Orban frenetic în campania pentru locale.
Într-o țară normală la cap, era tot nașpa. Pentru că da, e pandemie, a luat tot globul prin surprindere (deși nu prea: OMS urla din 2018 că vine, dar logic că pe marii barosani i-a durut în pix de ce zicea ea atunci). În fine, e un efort financiar, social și nervos din partea tuturor actorilor de pe scena mondială, complicațiile sunt imprevizibile, lipsa unui vaccin sigur și alte variabile asemenea înrăutățesc lucrurile. Deci nașpa. Dar, daaar: o țară normală la cap, care ȘTIE ce sistem sanitar de rahat are, făcea naibii CEVA. Pe bune, în opt luni de zile nu am văzut decât niște milioane de măști și o mare scărpinare în fund cu niște sporuri, niște echipamente, niște investiții ici-colo, dar cam atât. Au venit târziu cu reglementările, cu testarea, cu transparența, cu logistica, cu protocoalele, pentru tot și toate. Au venit cu măsuri care se băteau cap în cap. Prea puțini cei care chiar au făcut treabă bună și, din păcate, prea mici. Pe unii îi vedem acum pe liste pentru parlamentare: evident, pe locuri neeligibile. Închid paranteza.
Să facem un bilanț? Cinci mii și ceva de cazuri, o sută și de decese, aproape 900 de infectați pe la Reanimare, deficit de personal pe la toate DSP, spitalele și serviciile de ambulanță, angajări pentru acoperirea găurii luați-vă-adio, locuri la terapie intensivă ne-vedem-în-rai, tratamente pentru Covid-19 din alea cărora alte state le-au spus de multă vreme pas. Bolnavii sunt tratați cu vitamina C până sunt intubați, dacă se poate. De cealaltă parte, la capitolul școli, tablete-pofta-n-cui și internet-la-anu-avem, iar semnal cu porția. Că de aia stau școlile deschise până nu se mai poate: pentru că n-avem resurse, n-avem reglementări pentru școala online, n-avem niciun capăt și nicio coadă pentru niciunele. Așa că se amână închiderea pe cât posibil, că poate dă Domnul.
În schimb, da, avem alegeri. Avem campanii. Avem învestiri cu invitați, în interior, la călduț, frumos. Pentru ei se poate.
Și asta pentru că suntem bolnavi cronici. Ducem pe picioare, ca nație, o carență acută de specialiști, de tehnocrați, de oameni care să ocupe funcții pe merit și nu pe pupat părți mai puțin la vedere ale corpului. Avem, în schimb, un puhoi de tâmpiți cu diplome de doctori. Participăm la alegeri mai mult în silă, pentru că nu avem nimic de ales. Veți zice că nu, că votul e cel mai puternic instrument democratic. Da, este. Dar să nu uităm un mic detaliu: noi n-avem democrație. Ci doar o farsă tristă, pe care o validăm o dată la patru ani. Pentru că asta e tot ce au partidele de oferit. Pe lângă circul ieftin și joaca de-a cine-i vinovatul.
Avem niște habarnaviști unși șefi prin toate instituțiile, ba chiar instituții parazite, create special pentru a se mai înfinge vreun locșor de director plătit grosolan. Nu a interesat pe nimeni ca oamenii ăia mulți să aibă ce munci la ei acasă. Nu a interesat pe nimeni că educația noastră întoarce ceasurile. Nu a interesat pe nimeni că spitalele românești bagă în pământ pacienți, prin însăși natura lor. În schimb, a interesat pe toată lumea să paseze vina, de parcă noi nu am avea simptome COVID, sau SIDA, sau reumatism, sau de diabet, ci semne medicale de pesedism sau penelism.
Spuneam la început că tot ce se întâmplă are legătură cu meritele. Noi avem sistemul pe care l-am ales. Ăștia suntem, cu asta defilăm. În ciuda silei cu care votez, am făcut-o și o voi face dintr-un unic considerent: încă mai am speranța că formele generează fondul. Că imitația și farsa pot deveni, prin exercițiu, ceva viabil, ceva pe care să le numim măcar urme de democrație, și tot ar fi mai bine decât ce avem acum. Și poate, într-o zi, voi vota cu mulțumire. Știu, sunt boemă.
Cert e că aici se ajunge, când nepricepuții dau năvală peste țevile cu bani publici. Nepricepuți care știu, totuși, să facă ceva bine: rău.