Dorul de istoria adevărată, dorul de Muzeu. Despre muzeografi şi lupta lor cu ignoranţa şi dezinteresul! FOTO
OAMENI si MESERII

Vă aduceţi aminte de vizitele cu clasa la Muzeul Judeţean de Istorie? Ce v-a rămas în memorie din acele vizite? Să fie oare bijuteriile expuse? Să fie bogăţiile păstrate în cuburile de sticlă, bogăţii ce vorbesc despre istoria poporului nostru pe care mintea nu o poate cuprinde? VĂ ESTE DOR de muzeu?

Dorul de istoria adevărată, dorul de Muzeu. Despre muzeografi şi lupta lor cu ignoranţa şi dezinteresul! FOTO

   FOTO: Ştiri.Botoşani.Ro

Sute, mii dintre noi trec cu pas grăbit pe lângă clădirea Muzeului Judeţean. Ne mai aducem aminte despre bogăţiile din muzeu din când în când- ori când le povestim copiilor noştri că şi noi am făcut odată, demult, turul muzeului ori când, în Noaptea Albă a Muzeelor, profităm de faptul că locul este deschis mai mult timp şi trecem pragul.

"Oameni şi meserii" vorbeşte astăzi însă despre muzeografi. Ne referim la acei oameni, specialişti, care ne preiau de la intrarea în muzeu, ne însoţesc în toate sălile acestuia, ne explică, ne povestesc şi ne conduc spre ieşire. Însă munca lor nu se reduce doar la asta.

Adela Kovács şi Daniel Ciucălău sunt doi muzeografi tineri, entuziaşti, visători care încearcă să facă altceva cu patrimoniul pe care de regulă îl prezintă vizitatorilor. Adela Kovács este ardeleancă, mutată la Botoşani în urmă cu nici doi ani. A făcut studiile universitare la Alba Iulia, iar doctoratul la Sibiu. De 12 ani este muzeograf şi a venit la Botoşani datorită bogăţiei istorice pe care o visa, pentru că a considerat că zona aceasta de ţară, pământurile acestea, ascund o bucată mare din istorie. Muzeograf de 16 ani, Daniel Ciucălău este botoşănean şi, după cursurile universitare la Bucureşti, s-a întors acasă să demonstreze tuturor că nu merităm locul marginal pe care îl ocupăm şi că avem motive să fim mândri de noi.

Împreună caută să exploateze informaţiile lăsate de arheologii Paul Şadurschi şi Octavian Şovan şi să descopere tot alte şi alte bogăţii de care nici nu suntem conştienţi şi de a căror valoare nici nu avem habar. Cum au ajuns în breasla cercetătorilor în istorie?

Un motiv pentru a-ţi închina viaţa "ciobologiei"

Din curiozitate, spune Adela Kovács. "De ce am ales o anumită perioadă faţă de altele? Aici e o chestiune de istorie personală a fiecăruia. Eu am avut profesori mai buni, mai atenţi, mai implicaţi, mai dedicaţi pe partea de arheologie, care ne-au şi învăţat meserie. Multă lume consideră că este o ştiinţă foarte grea pentru că tu, după materialul ceramic, poţi să datezi diferite epoci, or chestia asta nu poţi s-o faci dacă nu ai experienţă în spate şi nu ai avut nişte profesori care să-ţi explice. Că aşa, dacă te uiţi de jur împrejur, toate par la fel, de-a valma, toate-s oale, toate-s vase, dar asta e o chestiune care ni se explică, şi anume că fiecare civilizaţie în parte îşi creează propriile unelte, propriile vase".

Pentru Daniel Ciucălău, drumul spre istorie s-a deschis cu o carte despre Heinrich Schliemann şi descoperirile sale referitoare la vechea Troie.
"Pentru mine a fost o chestie foarte ciudată, care merge din perioada liceului, când l-am citit pe Heinrich Schliemann şi am fost fascinat de modul în care omul acesta a umblat să facă legătura între mituri, legende şi arheologie, în condiţiile în care a venit din exteriorul ştiinţei. Nu a fost istoric, nu a fost specializat. Apoi în facultate, tot datorită profesorilor, am mers pe partea de istorie veche, partea de migraţii. Migraţiile au fost mult mai impresionante şi au produs mult mai multe rezultate în partea veche a istoriei noastre, din secolul III Î.Hr până în secolul VII D. Hr." Dacă ar fi să aleagă iar perioada pe care s-o studieze, niciunul dintre cei doi nu ar alege altceva.

Când Adela Kovács se lansează în explicaţii, te poartă cu mii de ani în urmă, atunci când metalul încă nu fusese descoperit. "E uimitor să vezi cum cu nişte mijloace tehnologice reduse la vremea respectivă cam ce lucruri frumoase poate să facă un om. De exemplu, oamenii aceia nu au cunoscut metalul, timp de cinci mii de ani, abia pe finalul epocii neolitice încep să apară nişte topoare din cupru, nişte ace din material metalic. Până acolo, ei se descurcă cu lemn, lut, piatră, silex, oase, scoici, tot ce le dă natura ei folosesc. E o lume în care nu exista curent electric, nu exista tot ce aduce curentul electric şi cu toate acestea oamenii supravieţuiau, aveau familii, case! Mai mult, aveau şi fortificaţii, arme, nu era o societate foarte paşnică, aşa cum ne-o imaginăm noi astăzi, crezând că ei nu făceau altceva decât culegeau plante şi mai făceau o săpătură, mai puneau nişte grâu. Începând cu perioadele foarte timpurii ale neoliticului, deja sunt oameni care vin peste alţi oameni, care cotropesc... sigur, nu au armele din ziua de astăzi, dar au cuţite de silex, există vârfuri de săgeţi, bile de praştie, harpoane din os, sunt foarte multe unelte şi arme la nivelul ăsta", spune Adela Kovács.

Mai uimitor este faptul că omul de atunci se ocupa şi de artă, după ce îşi satisfăcea nevoile esenţiale. "Când aceste nevoi sunt rezolvate atunci omul poate să gândească într-o altă dimensiune care ţine şi de partea frumosului. Ca să mănânci dintr-un vas nu e nevoie de atâta pictură, nici de atâta efort... or fiecare dintre vasele pe care noi le vedem pentru perioada neolitică este unic în felul lui. Nu numai că nu mai avem meşterii de atunci dar nici nu mai există materialele... Sunt meserii pe care noi le-am uitat. După patru mii de ani, silexul nu mai este folosit în ziua de astăzi deşi este cea mai ascuţită lamă de pe pământ. Şi în ziua de astăzi, silexul are duritatea a doua, după diamant pentru că are o compoziţie chimică precum sticla, cu foarte mult siliciu şi pentru carne, piele, e mult mai bun decât un cuţit metalic, doar că s-a pierdut tehnologia de a debita lamele", explică Adela Kovács.

Pentru Daniel Ciucălău, fascinaţia vine din modul de colaborare al oamenilor de atunci şi cum informaţia călătoreşte mii de kilometri, purtată de negustori. "Pe mine m-a impresionat modul în care oamenii interacţionează în momentul în care se întâlnesc unii cu alţii, modul în care informaţiile circulă dintr-o parte în alta din nordul Europei până în Italia, toate trecând pe aici, prin nordul României, de care noi, nu că nu avem habar, se ştiu lucrurile astea, dar nu realizăm amplitudinea. În acea perioadă se vorbeşte deja de modă, despre importuri, materii care vin aici şi sunt consumate, anumite uleiuri sau de vinuri, aduse în amfore. În schimb, modul în care sunt prezentate în istoria de astăzi este un pic exagerat. Ideea de conflict, de război, nu predomina chiar aşa mult, ci mai mult contactele economice şi circulaţia mărfurilor. Pe Prut, pe Nistru, au fost găsite bărci folosite pe atunci. Undeva pe lângă Barboşi există centre în care negustorii veneau cu mărfurile, de exemplu lichide. Foloseau amfore cu vin, cu ulei, le goleau în burdufuri şi apoi traversau munţii. S-au găsit astfel de amfore aruncate după ce erau golite şi pentru a putea trece mai uşor munţii foloseau nişte vase care să reziste şocurilor. Pe lângă lucrurile materiale, circulau şi ideile, moda, jocurile. Se circula, oamenii interacţionau, împrumutau obiceiuri şi lucrul acesta este impresionant şi sunt aşa de multe şi de diverse informaţii, lucruri de descoperit încât nu cred că aş putea să mă gândesc că aş putea face altceva".

De ce bogăţiile preistorice ale României nu sunt la fel de venerate ca ale altor state? De fapt, nu doar Botoşanii sunt un izvor de dovezi ştiinţifice, ci întreaga ţară, spune Adela Kovács.
"Locuirea a fost foarte intensă pe teritoriul României, comparativ cu alte civilizaţii. Noi tot timpul ne raportăm la vestul României. Pentru perioada preistorică, centrul Europei este aici! Noi avem o cultură din lut şi piatră, care a rămas pe loc. Alte civilizaţii au avut numai case din lemn, care au putrezit, nu a mai rămas mare lucru. Ne uităm consternaţi la câte un Stonehenge de parcă ar fi cine ştie ce. Însă scopul studierii artefactelor din trecut este de a oferi răspunsuri cu privire la modul de viaţă şi la ingeniozitatea oamenilor vremurilor de atunci. Monumentele funerare occidentale din acelaşi interval temporal oferă o imagine trunchiată. Ceea ce noi avem păstrate sunt pământ sunt urmele unei societăţi complexe, cu arme, unelte, vase, credinţe, îmbrăcăminte. Noi avem inclusiv polonice! Pentru că trebuie să te întrebi cum mâncau oamenii ăia, cum trăiesc, cum se îmbracă, cu ce- noi avem răspunsuri la toate întrebările astea pentru că avem artefacte în sensul ăsta. Ştim că aveau războaie de ţesut verticale şi nu erau oamenii cavernelor".

Şi atunci cum ne explicăm ignoranţa noastră? Suntem aşa de dezinteresaţi? Da, spune Adela Kovács, şi asta din două motive: nu există o politică culturală, iar din manualul de istorie lipsesc vreo şase mii de ani de istorie pe teritoriul României de astăzi! "Dacă nu merge la facultatea de istorie, niciun om nu va auzi vreodată de cultura Cucuteni decât dacă vine în Muzeu. Or această cultură le este familiară copiilor şi vizitatorilor care vin la Muzeul Judeţean! Dacă nu eşti învăţat de acasă să fii dus, să mergi, să cauţi... Trebuie să existe o strategie culturală de a face nişte lucruri pentru public în aşa fel încât el să nu vadă chestia asta ca pe o corvoadă, aşa cum s-a proliferat ani şi ani de zile în România, în care oameni de la fabrică, încolonaţi, copiii de la şcoală, încolonaţi, veneau la muzeu. Nu avem cultura de a merge la muzeu cu părintele şi de a face părintele ceva bun pentru copilul lui. Sunt foarte puţine- gen muzeele etnicilor germani sau ale etnicilor secui-, care au venit dintr-o dorinţă a comunităţii de a pune în valoare propria lor istorie, propriile lor valori şi de a le prezenta publicului şi drept urmare sunt şi cele mai vechi din România, de la începutul secolului XIX."

Mai mult, spune Daniel Ciucălău, au avut loc ingerinţe politice în realitatea istorică. "Dacă la partea de preistorie, neolitic, paleolitic, nu s-a băgat nimeni să-şi spună părerea din punct de vedere politic, deci pur şi simplu au descoperit oamenii vasele acelea şi au fost ignorate, la partea de migraţii s-a mers chiar spre o diminuare voită a rolului, a impactului populaţiilor asupra formării poporului... Câţi dintre noi ştim că noi avem aici obiecte de la diverse populaţii turanice? Sau câţi ştiu că goţii, cei care au distrus Imperiul Roman, au plecat de aici, de pe teritoriul României? Aici s-a oprit migraţia lor dinspre nord spre Imperiu, aici au pus bazele culturii Sântana de Mureş- Cerneahov, aici au intrat în contact cu Imperiul Roman şi au imprumutat de la romani modul de organizare militar, civilizaţia, au învăţat limba latină şi după aceea au trecut Dunărea şi au început să se lupte cu romanii şi într-un final au ajuns până în Spania şi în Germania, Franţa şi aşa mai departe. Chiar şi în manualele de istorie şi în discursul istoriografic se pune foarte puţin accent pe lucrurile astea. Îmi mai aduc minte că am văzut într-un muzeu un text mare şi frumos care spunea că dezvoltarea poporului român a fost încetinită de populaţiile migratoare care au cotropit acest teritoriu. Vorbim însă de populaţii care au lăsat în urmă nişte tezaure extraordinare, care au lăsat în urmă nişte urme materiale extraordinare or aceste lucruri nu au fost şi nici nu sunt promovate. În muzee există, chiar în muzeul nostru, în sala dedicată culturii Sântana de Mureş- Cerneahov şi care este plină de astfel de obiecte extraordinare, sticlă, pandantive făcute din corn, nişte artefacte minunate, dar cei care vin trec cu privirea peste ele pentru că pur şi simplu nu ştiu la ce să se uite. E datoria noastră să atragem atenţia asupra lor dar până la urmă trebuie să fie şi curiozitatea vizitatorului, curiozitate cu care ei trebuie să vină de acasă".

Visul oricărui muzeograf: colaborarea cu profesorii de istorie şi cu elevii lor

Îi jenează şi lipsa de interes sau de timp a celor care ar trebui să facă educaţie, care ar trebui să umple aceste goluri. Încearcă să-i atragă pe cei tineri spre muzeu, organizează şi ateliere în care copiii să replice bijuteriile expuse, desigur cu materialele de astăzi. "De când sunt eu aici, cred că la mai bine de 50 de profesori le-am spus: "Avem sala de la secolul XIX, avem sala cu Mihai Viteazu, avem sala cu daci. Când ajungi la lecţia respectivă, hai să faci ora în muzeu pentru că este cu totul altceva să ai şi artefactul, să ai şi imaginile, să ai şi explicaţiile şi noi avem aici o infrastructură pentru asta". Niciunul nu a venit până acum să facă o lecţie şcolară. În 40 de minute, copiii trebuie să vadă 17 săli, începând de la paleolitic până la epoca contemporană. Spuneţi-mi, vă rog frumos, când pleacă copilul de clasa a IV-a, ce a priceput? Nimic!", declară Adela Kovács.

Daniel Ciucălău susţine însă că există şi excepţii. "De două ori mi s-a întâmplat. O dată a venit o clasă a III-a şi am fost rugat să vorbesc despre originile oraşului Botoşani, iar copiii au fost foarte încântaţi, şi o dată a mai fost un proiect cu personalităţile culturale ale Botoşaniului şi le-am vorbit, deşi nu este perioada mea, despre scriitorii care au plecat de aici, academicienii botoşăneni- alţii decât Eminescu, Enescu şi Iorga şi iarăşi au fost impresionaţi. Excepţii au fost, dar regula generală este că... mai degrabă nu. Asta în condiţiile în care grădinile din Grecia erau pline de clase de elevi care îşi făceau orele de istorie acolo".

În schimb, îşi aduc aminte că au avut momente în care ei înşişi s-au declarat impresionaţi de vizitatorii care au trecut pragul Muzeului Judeţean de Istorie.

De exemplu, Adela Kovács îşi aminteşte de un grup de elevi dintr-un sat de pe lângă Rădăuţi Prut, veniţi cu doi profesori însoţitori la oraş, cu programul "Şcoala altfel". "50 de copii foarte inteligenţi, foarte de bun simţ şi incredibil de sărăcuţi. Acolo poţi să vezi că mijloacele părinţilor sunt undeva la subzistenţă, dar au făcut cumva de-au aranjat ca cei mici să ajungă la Botoşani. Ziceam incredibil de deştepţi şi cu un interes pe care nu l-am văzut mult- mult timp! În majoritatea cazurilor, copiii care sunt până în clasa a VI-a sau a VII-a nu au atenţia educată şi sunt mai multe cauze, una dintre ele fiind tehnologia. Bombardarea cu informaţii de pe tabletă, din televizor, din calculator, afectează în aşa fel încât copilul nu mai are capacitatea de a fi atent mai mult de 20 de minute şi asta se manifestă ca un soi de analfabetism, dar nu în sensul că nu ştie să scrie sau să citească. Analfabetismul presupune cumva şi educarea atenţiei. Majoritatea copiilor care vin dintr-o familie înstărită suferă de lipsă de atenţie şi asta este rezultatul tehnologiei şi al expunerii excesive la televizor. Şi lucrul ăsta se vede la ceea ce vine din urmă şi acest lucru în constatăm după ce am trecut de primele trei -patru săli când încep să se uită după orice altceva şi nu mai văd nimic şi nici nu mai aud. În schimb, grupurile care vin din judeţ, unde tehnologia nu-i atât de introdusă, ei, acolo se vede o diferenţă".

Daniel Ciucălău a văzut copiii în mediul lor, în şcoală, pentru a lucrat în învăţământ înainte de a se dedica muzeului.
"Acolo am văzut limitele care li se impun copiilor şi grilele care se aşază peste capul lor pentru a putea să devină toţi soldaţi în universul ăsta şi acum când le prezint istoria întotdeauna încerc să trec dincolo de manualele care li se bagă în cap. Am observat că în momentul în care nu li se spun ani sau date, ci pur şi simplu se vorbeşte despre civilizaţie, despre faptul că oamenii nu erau chiar aşa de diferiţi faţă de cei contemporani, când li se arată efectiv frumuseţea lucrurilor care s-au făcut atunci chiar devin interesaţi. Dar nu pot să stea concentraţi mai mult de 20- 30 de minute. De aceea şi un ghidaj pentru mine este obositor, dar devin foarte interesaţi atunci când li se vorbeşte despre altceva decât despre istoria oficială prezentată în manual. De exemplu, i-am văzut interesaţi de familia lăutarilor Paraschiv, o familie de lăutari care a concertat în întreaga Europă. Sunt mai interesaţi de ei decât dacă le-aş vorbi despre Enescu pentru că au fost bombardaţi cu Enescu, geniul plecat din Botoşani."

"Dacă aş fi frustrat, m-aş face spălător de vase"

Şi văzându-i pe amândoi atât de critici la adresa politicilor culturale şi a modului de educare a poporului, pare cumva logic că trebuie să existe o frustrare în meserie. Muzeografii se arată însă contrariaţi de întrebare, se privesc unul pe altul, se înţeleg din ochi iar răspunsurile vin imediat, clare şi răspicate: "Nu trăiesc cu asta" şi "Dacă aş fi frustrat, aş pleca, m-aş face spălător de vase în Italia".

Drept urmare, amândoi consideră că meseria lor este frumoasă şi pasionantă, de aceea o recomandă şi altora, cu singura condiţie a existenţei unei pasiuni în domeniu.

Adela Kovács trăieşte cu un principiu simplu: este foarte important să faci în viaţă ceva care să te facă fericit, ceva care să te împlinească. "Am văzut foarte mulţi oameni de vârsta mea nefericiţi, frustraţi, din cauza serviciului, din cauza muncii pe care o fac. Altfel te mobilizezi tu ca om în momentul în care ai şi o împlinire, nu neapărat să fii acolo, nu neapărat să lucrezi în cultură. Fă ceva care să te împlinească pe tine ca om pentru că atunci şi tu fiind un om mulţumit cu ceea ce faci poţi să aduci şi în jurul tău aceeaşi aură. Eu sunt fericită cu ceea ce fac. În momentul în care nu am mai fost mulţumită de mediul în care lucrez- nu patrimoniu, nu muzeu, ci mediul în care mă aflam, am plecat după opt ani. Eu am venit din Sfântu Gheorghe, Covasna, cu tot cu soţ şi căţel. Am lăsat acolo un apartament la care mai am de plătit încă vreo 15 ani şi aici stau în chirie", râde Adela Kovács, dar în spatele zâmbetului larg se ascunde o realitate de necontestat- pasiunea pentru o muncă făcută cu pasiune.

De partea cealaltă, Daniel Ciucălău pune accent pe energia dedicată meseriei şi unde nu poţi face rabat sau să o dozezi. "Orice meserie pe care o faci trebuie să o faci cu energie şi aici cu atât mai mult, pentru că ideea de a sta cu săptămânile pe un şantier, de a săpa în pământ uneori nedescoperind mai mult decât câteva cioburi... Toată lumea îşi imaginează că un arheolog umblă cu comori în dreapta, în stânga, cu aur şi argint. NU! Comorile sunt de la cioburi până la bijuterii din metale preţioase- în cel mai fericit caz. Lucrul acesta înseamnă o pasiune, o dorinţă de a descoperi, de a răspunde la întrebarea DE CE. Şi atunci o recomand doar celor care chiar îşi doresc lucrul ăsta. Banul nu este chiar aşa important atunci când faci ceva cu pasiune. Şi cred că se pot întâmpla prea puţine lucruri care să mă deraieze în aşa măsură încât să mă determine să părăsesc domeniul".

Sunt puţini oameni care sunt dispuşi să facă ceea ce fac Adela Kovács şi Daniel Ciucălău. Să studieze zile în şir un ciobuleţ, să îl pună la locul lui în istorie, să îi înveţe pe oameni o altă istorie decât cea băgată în cap cu forţa, să facă ghidaje excepţionale şi să dezvolte acea memorie afectivă care să spună adulţilor de mâine că ieri, când erau copii, au avut parte de o experienţă extraordinară la Muzeul Judeţean de Istorie Botoşani.

(Sursa foto: Ştiri.Botoşani.Ro, Facebook Muzeul Judeţean, site Muzeul Judeţean)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Madalina Ursuleanu

Secetă pedologică moderată la nivelul judeţului Botoşani

Duminică, 25 Iunie 2017
1276

Măsurătorile Administraţiei Naţionale de Meteorologie arată că nivelul de umiditate din sol prezintă valori scăzute, de secetă pedologică moderată în nord- estul Moldovei. Situaţia a...

Săptămână cu vreme caniculară şi furtuni! Estimări meteorologice pentru următoarele zile

Duminică, 25 Iunie 2017
2048

Meteorologii au emis o informare potrivit căreia pe parcursul zilei de duminică, vremea va fi călduroasă în cea mai mare parte a țării, iar disconfortul termic va fi ridicat, indicele temp...

Prima suspiciune de rujeolă în judeţul Botoşani!

Sâmbătă, 24 Iunie 2017
2392

Epidemiologii de la Direcţia de Sănătate Publică au fost sesizaţi vineri în privinţa internării, în Secţia de Boli Infecţioase, a unui copilaş de trei ani, ce provine dintr-o com...