Imaginaţi-vă un caleidoscop, dar prin faţa ochilor să nu se formeze modele din sticlă colorată, aşa cum vedeam în copilărie, ci frânturi din istoria noastră. Aici o epocă, în toată splendoarea ei, mai mişcăm puţin şi vedem o bătălie pentru cucerirea unui teritoriu, apoi fragmente din viaţa strămoşilor noştri. Asta văd mereu cei care au studiat istoria neamului nostru, cei care şi-au dăruit ani din viaţă celor care odată, cu sute de ani în urmă au trăit aici, pe aceste meleaguri.
Proiectul "Oameni şi meserii" abordează astăzi o meserie ce necesită o foarte bună cunoaştere a istoriei, răbdare infinită pentru a valorifica orice ciob, pentru a-i găsi originea şi a-l pune la locul lui, printre alte mii de cioburi ale vieţii noastre. Arheologii îşi sacrifică bucuriile lumeşti pentru a scoate din pământ, la propriu, dovezile lumii de dinainte.
Printre ei, Octavian Liviu Şovan. Arheolog de renume al Botoşaniului, acum retras pentru a rememora ceea ce a trăit. Camera în care Octavian Şovan îşi petrece mai tot timpul pare strivită de măreţia unei biblioteci ce ocupă un perete întreg. Lângă bibliotecă, biroul la care arheologul lucrează, studiază, încă pune cap la cap informaţii, citeşte pe internet despre noile descoperiri, se pune la curent cu actualitatea.
"Format la Şcoala istorică şi arheologică a Universităţii "Al.I.Cuza" şi a Institutului de Arheologie din Iaşi, Dl. Şovan s-a făcut cunoscut lumii ştiinţifice interne şi internaţionale prin cercetările arheologice din mai multe situri, dar mai ales prin săpăturile de mare amploare, desfăşurate în necropola de tip Sântana de Mureş- Cernjachov de la Mihălăşeni- Botoşani. Dl. Şovan a făcut dovada unui deosebit potenţial de cercetare ştiinţifică interdisciplinară, prin valorificarea integrală, exhaustivă, a celor 520 de morminte, cu impresionantul inventar arheologic pus în valoare prin acurateţea şi minuţiozitatea investigaţiilor", scria dr. Vasile Chirica despre bunul său coleg, dr. Octavian Liviu Şovan.
Adio teatru, bine te-am găsit, istorie!
La 67 de ani, Octavian Şovan priveşte detaşat viaţa. A făcut tot ce se putea face în domeniul pe care l-a stăpânit, a muncit enorm, şi-a sacrificat liniştea şi tinereţea pe şantierele pe care le-a călcat cu piciorul şi le-a analizat cu ochii şi cu mintea. Ce l-a animat? Ce i-a dat putere? De unde vocaţia pentru arheologie?
"Eu am făcut în facultate istorie modernă, nu aveam nicio treabă cu arheologia, în afară de examenele pe care le-am dat în timpul facultăţii. Am ajuns la Muzeul din Flămânzi. De acolo, după doi ani şi jumătate am ajuns la Secţia de Istorie Modernă de la Botoşani, Muzeul fiind inaugurat în 1977. Am participat la constituirea acestui muzeu care există şi acum şi la vremea respectivă era un singur arheolog. Şi cu ocazia asta s-a simţit nevoia de un alt arheolog care să umble, să sape, să facă... era un singur arheolog, domnul Paul Şadurschi, care între timp, săracul, a şi murit. Şi s-au gândit la mine că eram mai tânăr, proaspăt absolvent. De conivenţă cu Institutul de Arheologie din Iaşi, mi-au găsit un loc la un arheolog celebru pe atunci, Ion Ioniţă, la care de altfel mi-am dat şi doctoratul, şi au găsit de cuviinţă să mă dea într-un sector unde era nevoie. Atunci am învăţat despre dacii liberi, despre Cultura Sântana de secol IV- V, pentru că aici era un pic descoperit muzeul. Omul a venit, m-a luat cu dânsul pe un şantier, mi-am dat seama că-mi place şi în doi ani am învăţat meseria asta practic, săpătură în şantier. Două campanii am săpat la Ipoteşti, în curtea casei lui Eminescu, unde am găsit o aşezare a dacilor liberi, cunoscută, cu amfora romană care este acum expusă la Muzeu şi încă un şantier unde am învăţat să săpăm necropole, la Tocileni. Tot aşa am stat, două campanii, am învăţat meserie. După aceea am deschis un şantier la Mihălăşeni unde am săpat vreo nouă ani. Acolo am avut rezultate- a început să curgă materialul şi mi-a plăcut. Mi-am găsit de lucru într-un domeniu în care nu mă aşteptam, pentru că am avut altele în cap când eram tânăr: literatură, proză, teatru, am tot încercat. Am văzut că nu prea-mi merge, am dat foc şi am mers mai departe".
Ce însemna o campanie? O perioadă de o lună, două, în care arheologul studia o zonă în care se făceau săpături, apoi descoperiri.
"Începeam cu băieţii din sat, am avut nişte băieţi tare harnici, îi admiram. În sat, cei mai mulţi lucrau la IAS, de dimineaţă până seara şi luau puţini bani. Dacă veneau cu mine în campanie, primeau bani mai mulţi, cam 60 de lei, iar după-amiaza, pe la 5, se încheia programul. Mergeam acolo, puneam câte 50- 60 de băieţi la săpat, la ce trebuia acolo. În necropola de la Mihălăşeni, de exemplu, aveam două feluri de morminte, incineraţi şi înhumaţi şi am format echipe pe care le-am specializat. Unii pentru incineraţi, alţii pentru înhumaţi. Ani de zile am avut aceiaşi copii. În şase campanii am scos 520 de morţi, ceea ce era un lucru neobişnuit la vremea aceea. Unii îşi luau studenţi, dar eu nu, mi-am luat copii şi oameni serioşi care au muncit de le-au sărit capacele. Am avut şi alte necropole şi aşezări prin judeţ şi la fel am procedat. După aceea, greutatea a fost că a trebuit să le pun în lucru. E una să sapi, dar urmează restaurarea, desenul, ansamblarea tuturor informaţiilor, a trebuit să studiez, să văd cum se potrivesc cu celelalte din arealul cultural şi tot aşa".
Emoţia începutului
Nu-i de aici, de colo, să te înhami la o astfel de treabă, un soi de datorie de onoare. Dar Octavian Şovan a făcut-o, cu curaj, însufleţit de mai vechile sale pasiuni literare şi istorice.
"Am fost un tip emotiv, dar numai la început, când m-am apucat de arheologie. Apoi totul a devenit rutină şi nu a fost deloc uşor. Într-o vară, la Mihălăşeni, erau aşa nişte călduri... Dacă te uitai în sus, parcă tremura aerul, te bătea soarele în cap, cred că aveam vreo 30 de ani. A fost greu dar aşa am mers".
Îşi aminteşte şi acum de primele descoperiri.
"Primul şantier a fost la Ipoteşti, dar încă nu eram arheolog. Am fost acolo când s-a căutat temelia adevărată a casei lui Eminescu. S-a săpat acolo cât s-a săpat, s-a trasat un şanţ în curte, acolo unde ştiam noi că trebuie să fie bucătăria de vară şi pe traseul acelui şanţ am găsit un aşezământ de daci liberi. În acea locuinţă am găsit bucăţi fărmate de vase, le-am adus la Muzeu, s-au restaurat şi acum sunt expuse în forma în care trebuia. Nu mă interesa pe atunci arheologia, dar mi s-a părut atunci ceva deosebit, să găseşti în curtea lui Eminescu o aşezare dacică, a dacilor liberi".
Ultima campanie, însă, a fost la Cotu- Copălău.
"Asta era prin 2003- 2004, dar apoi m-am oprit pentru că era riscant pentru mine, fusesem operat la şold, terenul era accidentat. Acolo am stat cinci campanii în total, mai întâi cu domnul Şadurschi, după aceea am întrerupt o perioadă şi după ani de zile a venit Mihai Mălaimare şi m-a chemat iar pe şantier. M-am asociat cu un profesor de la Universitatea din Suceava şi am făcut două campanii".
Despre dacii liberi care au trăit aici
A durat însă peste 25 de ani să pună totul cap la cap şi să scoată o lucrare de referinţă în arheologie, cu restaurări, desene, studii, din 1979 până în 2005. "Necropola de tip Sântana de Mureş- Cernjachov de la Mihălăşeni, judeţul Botoşani", tipărită de Editura Cetatea de Scaun din Târgovişte în 2006.
"Aici am scris tot ce se putea scrie despre acea aşezare, este acum o carte de căpătâi în arheologia epocii respective. Am făcut şi un rezumat în franceză, ca să circule prin Europa şi chiar a ajuns prin mari universităţi europene. Cert este că acolo a fost o bogăţie materială fantastică, şi în aşezări şi în morminte", explică Octavian Şovan şi încet, îl "pierdem" pe arheologul care porneşte parcă într-o călătorie înapoi în timp.
"Dacii care au stat aici în jur de un secol erau şi agricultori şi meseriaşi şi aveau legături cu Imperiul Roman, aduceau marfă de acolo. În morminte erau adevărate bogăţii, bijuterii, amfore romane... Puneau în mormânt ca să aibă pe lumea cealaltă mâncare. Puneau vase cu mâncare, mai găseai şi câte un cuţit, aşa era obiceiul... Dacii incinerau, dar au venit apoi germanicii, romanii, care îngropau, iar dacii au preluat acest obicei pentru că era mai simplu. La incinerare trebuia ridicat rugul, lemne. Până la un moment când creştinismul intră în zonă şi se propagă prin preoţii misionari. Diferenţa între creştini şi păgâni era următoarea: păgânii puneau ofrande pentru lumea de apoi, dar creştinii nu puneau nimic. Apoi era diferenţa de orientare: păgânii înhumau morţii pe direcţia nord- sud, iar creştinii puneau morţii pe est- vest, cu faţa spre est".
Pe lângă lucrarea "Necropola de tip Sîntana de Mureş-Cernjachov de la Mihălăşeni", Octavian Şovan mai are un "copil de suflet", materializat într-un volum de peste 500 de pagini la care a lucrat întreaga carieră. Nici nu avea cum altfel, pentru că fiecare descoperire a fost evidenţiată în "Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani".
"Practic, de când am început să fac arheologie am adunat informaţii pentru această carte, am făcut mii de kilometri pe jos, comună de comună, în cruce şi-n curmeziş şi a ieşit asta” (hartă din carte)
Având atâta uşurinţă în a se mişca printre epoci, apare firesc întrebarea- "dacă ar fi să vă alegeţi o altă epocă în care să vă naşteţi, care ar fi aceasta?"
"Mie mi-a plăcut istoria de mic, pentru că am citit foarte foarte mult. Şi de mic am rămas cu istoria şi am citit nu doar poveşti ci şi cărţi de istorie, de arheologie. Când am dat admitere, că eu am făcut Reala, nu am citit un rând pentru examen, că ştiam. Mi-au plăcut şi războaiele... mai puţin plăcută mi-a fost perioada Paleoliticului, cu pietrele alea... Deşi sunt multe lucruri la noi în judeţ cu legătură cu paleoliticul... Dar să ştiţi că am săpat şi în alte epoci, în perioada fierului, însă cea mai spectaculoasă este asta, Sântana de Mureş. Dar am săpat şi cetăţi. De exemplu, am săpat la Cetatea traco- getică de la Tocileni, de numai şapte hectare, spre deosebire de cea la Stânceşti, care are 55 de hectare".
Cetăţile noastre
Ce înseamnă cetate? E ceea ce vedem noi în filme, cu şanţuri care o înconjoară, cu turnuţele, cu steaguri?
"E vorba de o fortificaţie. Se săpa un şanţ, se trăgea pământul spre înăuntru, se făceau sistemele de apărare, cu ţepuşe, eventual dacă se putea cu apă, iar pe valul cetăţenii se punea o construcţie de lemn, un sistem pe care să stea luptătorii. Aşa arăta o fortificaţie, noi îi spunem cetate".
Şi totuşi, revenim la plăcerile adolescenţei, ale tinereţii. Cum s-a transformat boemul ce scria poezii şi piese de teatru în omul de ştiinţă ce pune cap la cap informaţii pentru a revela istoria? Prin muncă, multă muncă.
"Nu regret, pentru că prin asta m-am realizat. Au trecut vremurile alea când visam, când scriam piese de teatru. Am fost destul de conştient... Voiam să fac ceva mare. Iată, aici (în bibliotecă, n.r.) am numai romane istorice, care au fost scrise de peste 40 de ani, le-am luat pe toate, de când eram student. Ei, poezii am scris de prin clasa a cincea. În schimb, cred că istoria e o boală, e o plăcere... Una e să-ţi placă matematica şi alta e istoria, istoria e cu oameni şi ştii ce s-a întâmplat în lumea asta înaintea ta, despre războaie. E o plăcere să citeşti despre Napoleon, despre Alexandru Macedon sau despre domnitorii români pentru că sunt unii de-a dreptul ciudaţi, aşa... S-au remarcat prin chestii care nouă acum ni se pare banale, dar la vremea respectivă erau lucruri extraordinare. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare. Ştiţi câţi locuitori avea Moldova şi cu ce oameni a făcut el toată panarama asta din istorie şi i-a bătut pe turci? 400 de mii de oameni! A mai completat el cu pocuţi, prin sudul Moldovei, prin centru, a mai pierdut... Da, noi am şi pierdut mulţi oameni, când veneau turcii şi tătarii şi luau oameni de la noi, mai luam noi de pe unde ajungeam... Îmi mai plac Mihai Viteazu, Petru Cercel, care deşi a domnit puţin, a fost pe la curtea Regilor Franţei, a înfiinţat Academii la noi... Sunt lucruri care cu timpul ajung în uitare, dar ei, la vremea lor, au încercat să facă ceva. Norocul nostru a fost că turcii au fost băieţi deştepţi, dându-şi seama că nu are rost să ne ocupe de tot. Noi eram zona care aproviziona cu oi capitala Imperiului şi şi-au dat seama că e mai bine să ne lase liberi dar să plătim tribut..."
Istoria e flămândă de suflete pe care să le cucerească, să le imprime un alt zbucium, arheologia rupe omul în bucăţi- bucata care trăieşte astăzi, în prezent, şi bucata care aşază cu mâna, fragment cu fragment, inima unui popor. Asta a făcut Octavian Liviu Şovan- a trăit în prezent, a trăit în istorie. Şi-a rupt sufletul în bucăţi mici pe care le-a pus în fiecare campanie pe care a derulat-o, iar acum se bucură de roadele muncii sale, alături de cei care îi citesc cărţile.
