Îmi vine în minte povestea cu porumbelul lui Picasso. Poate că nici nu este adevărată. Deşi tind să cred că da. Prin anii 50 ai secolului XX, Pablo Picasso a fost solicitat să îi facă portretul lui Stalin. De bună credinţă, Picasso a schiţat un tablou, bineînţeles în stilul său. Tabloul a fost refuzat cu tremurici şi spaime pe chipul celor trimişi din marea Rusie. Atins în orgoliul său, Picasso ar fi scos de după dulap un tablou vechi, reprezentând un porumbel. Tabloul a fost grabnic acceptat. Curând, lucrarea a fost premiată, porumbelul a devenit un simbol supralicitat, iar artistul primit în Comitetul Mondial al Păcii. Replica lui Picasso, atunci când porumbelul pictat a părăsit atelierul, a fost: "Uite la ei! Habar nu au că nici măcar nu e porumbel, e porumbiţa din fereastra mea. Dacă ar şti ei că şi-a devorat partenerul, mâncându-l de viu...".

Ce a devenit peste ani porumbelul stim. Cum am fost devoraţi noi înşine de pacea pe care o proslăveam, cum ne-am mâncat de vii unii pe alţii şi cu ce preţ am plătit această pace?

Îmi vine în minte povestea asta gandindu-ma la teatrul de azi. Şi nu ştiu de ce, de un timp, de la teatru mi-e inima grea. Parcă nici acolo nu mai este loc. Începem să semănăm tot mai mult cu realitatea, pe când altă dată fugeam la teatru ca să scăpăm de "afară". Teatrul bravează, într-un timp în care este nevoie de şoapte, de revenire la genunchiul cel mai de jos, de murmur grav, continuu, de acea mantra care, inconştient, ar trebui să întoarcă chipul spre lumină.

De ce e tot mai evident că tu, teatru, esti porumbiţa devoratoare? Un teatru dus la eşafod chiar de oamenii săi. Oameni care formează la rându-le oameni. Superficialităţi fumegânde, clăpăuge, incapabile să simtă adâncimea unui cuvânt, ci doar palma trântită peste cur (da, e un cuvant tot mai des folosit pe scena). În teatru, palma peste cur transmite privitorului un mesaj, ilustreaza un caracter, aşa cum aceeaşi palmă lipită de obraz înseamnă altceva, aşa cum o privire vorbeşte într-un fel, iar două priviri în alt fel.

Atâta timp cât râsul hohoteşte doar la anumite părţi ale corpului, dar actorul nu reuşeşte să umple restul de privire, spectacolul devine un cabaret, un teatru de revistă repetabil şi simpluţ.

Mi-e dor de un teatru frumos, să râd cu lacrimi şi să plâng cu ochii închişi. Mi-e dor de un teatru în care actorii ştiu ce fac, ştiu că joacă pentru mine, nu pentru ei. Mi-e dor de un teatru din care să uit să plec.

Sensibilitatea lumii trebuie să fie menajată, spune Albert Camus, şi teatrul era instituţia care părea să îşi asume acest rol, chiar şi numai pentru a conserva o demnitate umană pe cale de dispariţie.

Teatrul era, până acum, o formă artistică producătoare de mesaj, o cale către adevăr şi umanitate. Violenţa, agresivitatea, atunci când nu îşi justifică mesajul artistic, devin nocive şi periculoase. Până unde se poate merge, mai ales dacă trăim vremuri cu sens unic? Greu de răspuns...

 

In 1961, la cel de al 9-lea Congres Mondial al Institutului Internaţional de Teatru, Finlanda propunea, prin Arvi Kivimaa, crearea Zilei Mondiale a Teatrului. Din 1962, în fiecare an, ziua de 27 martie, data deschiderii stagiunii din acel an a Teatrului Naţiunilor din Paris, a fost celebrată de Centrele Naţionale ale Institutului Internaţional de Teatru şi de alte comunităţi internaţionale ale acestei arte.

De fiecare dată, o personalitate a lumii teatrale adresează un mesaj internaţional, tradus în peste 20 de limbi, citit în faţa a zeci de mii de spectatori înaintea reprezentaţiilor din seara acestei zile în teatre din întreaga lume şi difuzat de radiourile şi televiziunile de pe cinci continente.

Anul acesta, mesajul internaţional, intitulat: Pentru un teatru în slujba omului, este adresat de dramaturgul, actriţa, regizoarea şi profesoara de teatru Jessica A. Kaahwa, din Uganda: Teatrul pătrunde cu subtilitate în sufletul omului cuprins de teamă şi suspiciune, transformând imaginea sinelui şi deschizând o lume de opţiuni în faţa individului şi a comunităţii. El poate conferi sens realităţilor zilnice, împiedicând un viitor nesigur. El se poate angrena în politicile umane în moduri simple şi directe. Fiind atât de cuprinzător, teatrul poate constitui o experienţă capabilă de a depăşi vechi neînţelegeri.

Ani la rand i-am felicitat pe actorii nostri, le-am dorit culmi artistice si spirituale. De un timp, teatrul botosanean pare sa fi cazut in sfera lumescului, intr-o intunecata scena a conflictului inutil. Nu generalizam, doar folosim acest prilej pentru a transmite gandul ca avem nevoie de actori, de teatru, avem nevoie sa evadam prin arta, nu sa ne afundam si mai mult in tenebre.  

Si anul acesta le spunem LA MULTI ANI actorilor, le uram roluri si spectacole inaltatoare. Dar le vom spune si ca ne dorim sa ii vedem luptandu-se in luminile rampei, emotiile si patimile sa ii cuprinda la aplauze. Este un mesaj si pentru cei care manageriaza aceste institutii artistice: Mai saraci ca anul acesta, ca anul trecut si de cand ne stim nu am fost niciodata, spune Creanga. Cum oare se face ca altadata eram si frumosi la suflet? 

 

(F.Tonita)