O rubrică realizată de profesor Georgică Manole, scriitor, epigramist:
„Epigrama în literatura română” ( Editura „Dealul Melcilor”, Braşov, 2001), reprezintă teza de doctorat a scriitoarei Elis Râpeanu, având drept conducător ştiinţific pe Ştefan Cazimir. Scrisă la îndemnul lui Mircea Trifu şi fiind rezultatul a 14 ani de cercetare, ea constituia, la acel timp, o premieră mondială: prima teză de doctorat în epigramă. Aprobarea temei s-a făcut greu, dar susţinerea venită din partea a doi profesori, Ştefan Cazimir şi Paul Cornea, a dus la concretizarea intenţiei. Preluăm din expunerile autoarei, fără a altera mesajul, câteva puncte tari care au contribuit la acceptarea temei: „1. multe personalităţi ale culturii au fost solidare cu epigrama; 2. epigrama a devenit un fenomen literar şi din umor e cea mai abordată; 3. în actualitate, epigrama înfloreşte la români ca în nici unul dintre spaţiile latinităţii; 4. creaţia umoristică se constituie într-un adevărat ferment al vieţii culturale; 5. se potriveşte perfect cu structura psihică şi cu umorul naţional; 6. ocupă un loc preferenţial în lectura cititorilor de reviste de umor; 7. e tot mai evident faptul că epigrama a devenit un produs literar de care nu se mai poate face abstracţie şi trebuie spartă „conspiraţia tăcerii”la care este supusă; 8. treapta superioară de spiritualitate la care a ajuns, cizelarea artistică, noile valenţe (poetică, aforistică, politică) pe care le-a căpătat nu mai pot fi ignorate de critica literară”.
Elis Râpeanu consideră că epigrama are o tradiţie milenară. Încă de la începuturile sale „îşi conturează cerinţele, individualizându-se stilistic prin lapidaritate, prin noutatea ideii sau exprimării, ce picură ironie sau umor”. Cercetările făcute de autoare au condus spre greci şi spre faptul că s-a început prin a fi exprimate în vers epic, apoi în vers elegiac. În perioada alexandrină, epigrama suportă o cizelare luând forma unei mici compoziţii, un fel de elegie în miniatură. Elis Râpeanu constată că la alexandrini „apare acel element, acel inefabil specific epigramei moderne, spiritul, care contribuie la realizarea poantei, punând în evidenţă elementul satiric”. De la greci, epigrama a fost preluată de romani, Marţial fiind cel care „îi dă strălucire, fixând statutul literar definitiv” şi care „i-a cizelat forma şi i-a intuit mecanismul: ciocnirea de idei din care rezultă poanta”. În ceea ce-i priveşte pe români, autoare remarcă faptul că aceştia au abordat-o mai târziu, prin secolul al XIX-lea, dar n-au mai abandonat-o, din contra, perfecţionând-o: „poezie cu formă fixă, formată de regulă din patru (sau două) versuri, cu două rime”. Înainte de a trece la analiza epigramei în literatura română, Elis Râpeanu face o panoramare a epigramei în marile literaturi: italiană, spaniolă, franceză, engleză, germană şi rusă. Reţinem informaţia că englezii au înlocuit epigrama cu limerik-ul, creaţii din cinci versuri cu rimă aa, bb, a.” Spre exemplu, în „România literară” nr 21 din 22 mai 2020, poetul Constantin Abăluţă publică un limerick: „De ani, un bătrânel pe Gange / mergea doar cu picioroange. / Rămas numai cu zile / Îşi cumpără rotile / Dar fu-nghiţit de mâl pe Gange.”
Elis Râpeanu încearcă o primă etapizare a epigramei româneşti. Conştientă că etapele se suprapun, că există o fluiditate a lor către margini, titlurile sunt prezentate fără extremele temporale. Ele sunt adăugate de mine în urma unor astfel de coordonate exprimate în text. Etapele (perioadele) epigramei româneşti în literatura română sunt: 1. perioada de acumulări (până la 1890); 2. perioada de maturizare (1890 – 1915); 3. perioada de înflorire dintre cele două războaie (1916 – 1940); 4. perioada imediat următoare celui de-Al Doilea Război Mondial (1941 – 1948); 5. perioada de restrişte şi de redresare (1948 – 1970); 6. perioada de avânt a epigramei moderne (începând cu 1970).
Prima perioadă este cea în care epigrama îşi defineşte statutul, îşi face prezenţa în revistele literare, se instituie în mediul literar, se impune sintagma „stil epigramatic” datorită instituirii figurilor de stil proprii epigramei precum repetiţia ca formă de anaforă, antanaclaza, comutaţia, repetiţia în gradaţie, antifraza, ironia, lauda în reproş, sarcasmul, oximoronul, antiteza etc. Tot acum sunt exersate calambururile pe seama unor nume şi hipocoristicele( spre exemplu, Maiorescu e numit Mulierescu). Se înfiinţează o serie de reviste cum ar fi „Cocoşul” în care, în 1881, apare pentru prima dată denumirea de „epigramă”. Concluzionează Elis Râpeanu: „E perioada în care condeie consacrate în literatură contribuie la cizelarea acestui produs literar. Ea câştigă atât în formă, cât şi în ingeniozitatea ideilor şi îşi fixează definitiv forma de catren cu două perechi de rime; în plus, se impune acel mecanism epigramatic, acea tensiune interioară care se naşte din ciocnirea ideilor, între explicit şi implicit…”.
A doua perioadă, cea a maturizării, se remarcă prin apariţia volumelor de autor impunându-se noţiunea de „epigramist”. Ea va culmina, scrie Elis Râpeanu, „cu apariţia primei antologii a epigramei româneşti” sub îngrijirea lui Sofronie Ivanovici şi intitulată „Epigramiştii noştri” (1914). Tot acum „gazetăria umoristică devine îndeletnicire de scriitor”. Se impun Caragiale, Cincinat Pavelescu sau Teleor, înteţindu-se şi duelurile epigramistice.
Autoarea lucrării aşează cea de-a treia perioadă (de înflorire) între cele două războaie mondiale. Epigrama se regenerează în acelaşi timp cu celelalte genuri literare. Va fi continuată de epigramiştii afirmaţi înainte de Primul Război Mondial şi de noua generaţie care tocmai se ivea. Este perioada în care apare antologia semnată de N. Crevedia şi Calotescu-Neicu, revista „Epigrama”scoasă de Virgiliu Slăvescu, iar popularitatea lui Cincinat Pavelescu e în creştere. În acelaşi timp se „remarcă” neinspiratul punct de vedere al lui George Călinescu, acela că „epigrama este un strănut”. Încep să se afirme Ion Ionescu-Quintus şi Păstorel Teodoreanu.
Elis Râpeanu remarcă faptul că în România, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu au dispărut creaţiile de satiră şi umor. Mai toţi umoriştii de valoare se grupează în jurul revistei „Gluma” sau se îndreaptă către revistele „Veselia”, „Papagalul”, „Musca”, „Piţigoiul” sau „Humorul”. E perioada a patra în etapizarea făcută de Elis Râpeanu, când se remarcă Mircea Ionescu-Quintus şi Păstorel. După 1944, afirmă autoarea, „viaţa epigramei şi a epigramiştilor devine tot mai grea. Păstorel e mereu vizat din cauza epigramelor sale antibolşevice şi anticomuniste, care circulau oral”.
Epigrama va trece prin altă etapă, a cincea, una de restrişte dar şi de redresare şi asta fiindcă, spune autoarea, „se duce altă politică, se naşte altă lume”. Publicaţiile de umor îşi încetează apariţia. Apare „Urzica” a cărei tematici sunt în concordanţă cu noua linie politică. Revistei îi este rezervată o analiză destul de elaborată cu vădite tente de crestomaţie. Sunt enumerate şi revistele literare care îşi amintesc de existenţa epigramei şi participă la redresarea ei. Spre exemplu, revista „Ateneu”, în numărul său din 20 martie 1967, prin Romulus Vulpescu, îl readuce în actualitate pe Păstorel, evocat la trei ani de la dispariţie.
Investigaţiile făcute de Elis Râpeanu privind cea de-a şasea perioadă au scos în evidenţă faptul că între 1950 şi 1970 „în domeniul epigramei se acumulaseră deja valori şi energii care impuneau organizarea epigramiştilor în cenacluri proprii”. Astfel, apar primele cenacluri: „Cincinat Pavelescu” în Bucureşti, „Ridendo” la Timişoara şi „Verva” la Brăila. Urmând exemplul, cu timpul se vor înfiinţa cenacluri şi cercuri în mai toate oraşele mari ale ţării, iar în 1990 se înfiinţează Uniunea Epigramiştilor din România.
De amintit că periodizarea făcută ajunge până în anul 2000. De atunci au mai trecut 20 de ani şi probabil că la o nouă ediţie ar trebui adăugată o altă etapă, a şaptea, intitulată perioada online. De reţinut concluzia făcută de autoare la nivelul anului 2000: „Această adevărată bijuterie literară care ne-a însoţit de-a lungul multor decenii cu forţa ei penetrantă, concentrată în focarul unei idei, a evoluat, s-a modernizat, reflectând, de fapt, progresul şi starea de spirit a societăţii româneşti. Modernizarea ei e evidentă, nu numai în grija epigramistului de vocaţie pentru cizelare prozodică, în tematica atotcuprinzătoare şi diversă – politica trecând pe primul plan, ci şi în strategia inepuizabilă a producerii poantei, antrenând în ascuţimea şi arta ingeniozităţii nu numai ideea şi mijloacele artistice, ci şi exploatarea valenţelor infinite ale limbii române”. (VA URMA)
Pentru voi, epigramiştii, Ştiri.Botoșani.Ro a inventat acest LOC DE DAT CU… EPIGRAMA. Aşteptăm creaţiile voastre pe adresa de mail manolegeorgica@yahoo.com până în fiecare zi de vineri a săptămânii. (Georgică Manole)
VIAŢĂ DE FAMILIE
Se-ajută soţii pe la noi,
Dar nu în toate casele,
Şi spală, zilnic, amândoi:
El „putina”, ea…vasele. (VASILE LARCO)
DEZAMĂGIRE NOCTURNĂ
Mă aşteptam şi-n astă seară
Să vii în pat la mine, iar,
Se vede că m-ai tras pe sfoară…
Nesuferitule ţânţar! (VASILE LARCO)
PROMISIUNI ELECTORALE
De-o vreme nu-s înjurături,
Guvernul n-a vorbit aiurea,
S-a ocupat de „uscături”
Şi, iată…a tăiat pădurea! (VASILE LARCO)
OGLINDA
Cu părul nins în faţa ei,
Minţit de-amici şi de femei,
Cum nu mai eşti ca înainte
Regreţi că numai ea nu minte… (GHEORGHE BÂLICI)
PE ULTIMUL TĂU DRUM
Chiar dacă nu ai fost fenomenal,
Te zgârie în suflet tot amarul,
Căci ai muncit o viaţă ca un cal,
Să zică toţi că a murit…măgarul. (GHEORGHE BÂLICI)
DESTIN
În viaţa cu noroc în rate
Îşi duce omul crucea-n spate,
Ce-adeseori e mult prea grea
Cu-amicii toţi urcaţi pe ea!.. (GHEORGHE BÂLICI)
DEVOTAMENT
În parlamentul ţării
El a muncit cu-avânt
Şi, culme a răbdării,
N-a scos niciun cuvânt! (GHEORGHE BĂLĂCEANU)
ACTUALI ȘI FOȘTI
La putere, pe cuvânt,
Nu toţi cei ce fură, sânt;
Deci nu judecaţi cu ură
Dacă cei ce sânt, mai fură. (GHEORGHE BĂLĂCEANU)
LIBERTATE
Cine este la putere,
De e mare, sau pitic,
Are liber la avere;
Cine nu e, ciocu mic! (GHEORGHE BĂLĂCEANU)
PRIN FIREA LUCRURILOR…
Femeia e asemeni cu pământul
În care viaţa prinde rădăcini,
E un ogor mănos…pe care vântul
Mai duce şi sămânţă din vecini. (PETRU-IOAN GÂRDA)
NEMULŢUMIRE
Dădea din gură într-un hal
Şi-apoi a fost amară, acră,
Scorţoasă, dură, mama soacră…
Se lamenta un canibal. (PETRU-IOAN GÂRDA)
UNUI ŞEF INFATUAT
Cum eu mă aflu la butoane
Şi sunt un fel de Dumnezeu,
Veniţi cu daruri şi plocoane!
De lăudat, mă laud eu. (PETRU-IOAN GÂRDA)
STUDIU
Se vede un progres
Cu rezultate bune,
Atunci când ai succes,
Sau ai…succesiune! (GRIGORE COTUL)
POVESTE DE DRAGOSTE
S-au cunoscut şi s-au iubit
De când munceau afară,
El…un băiat introvertit,
Ea…nerulată-n ţară. (GRIGORE COTUL)
DIALOG ÎNTRE DOI COLEGI DE GRĂDINIŢĂ
- Mama mea este mai bună
Ca a ta, nu e minciună!
- Nu te contrazic defel,
Tatăl meu zicea la fel! (GRIGORE COTUL)
CĂ AŞA-I ROMÂNUL
Biruri, taxe, dări la stat,
Nici nu vreau să mai ascult,
Dacă spun… m-am săturat
Ei cred c-am mâncat prea mult!(GHEORGHE GURĂU)
PROMISIUNI ELECTORALE
La ştirea lor azi mă comport
Ca unul care-ar şti ce vrea,
Ne dau şi pod şi-aeroport…
Ce bine-i că putem pleca! (GHEORGHE GURĂU)
DESPRE SPORURI
Noi ştim că viaţa le e grea,
Dar celor ce-au promis „mai bine”,
Sunt de acord să li se dea
Chiar sporul maxim de.. ruşine! (GHEORGHE GURĂU)
VREMEA, CA VREMEA…
Când plouă afară, stau şi ascult
Singur în casă, marele tumult,
De „sus” cum se aud bubuituri…
Şi ţipete, scandal, înjurături. (GHEORGHE GURĂU)
UNEI CANDIDATE
Votaţi-mă şi va fi bine!
O candidată ne invită.
Cum nu spunea şi pentru cine,
Azi bănuim noi, că…evită. (MIHAI BATOG-BUJENIŢĂ)
PARADOX SAU…
Un tribut adus prostiei:
Ştirea-i de acum doi ani,
Că pe fondul sărăciei
Noi avem prea mulţi grăsani. (MIHAI BATOG-BUJENIŢĂ)
FENTA
Unchiul Tase-i fericit!
Nu plăteşte, s-a-nvârtit,
Nici impozit pe venit.
Mare şmecher. A murit! (MIHAI BATOG BUJENIŢĂ)
PARADOX JURIDIC
Tot mereu o să vedeţi
Multe condamnări penale…
Fac destui analfabeţi
Falsuri intelectuale. (VASILE MANOLE)
PARADOX FEMININ
O femeie prea frumoasă
Pe colege le-ntărâtă,
Că la toate le dă clasă
Şi ajunge-a fi urâtă. (VASILE MANOLE)
PARADOX PUR ROMÂNESC
Munţii noştri aur poartă
Însă noi suntem în veci,
Cât românii se tot ceartă,
Tot supuşi austrieci. (VASILE MANOLE)
EROAREA NOCTURNĂ A UNEI SOŢII
Amantul, ca de obicei,
În pat ajuns-a dintr-un salt,
Dar invitat la sânul ei
A dat de soţ la…celălalt. (ELENA MÂNDRU)
SUPER-MINI
O haină mai divină
Cine-ar putea concepe:
Piciorul se termină,
Iar fusta nici nu-ncepe. (ION DIVIZA)
ARMĂ STRATEGICĂ LA CHIŞINĂU
Oricât s-ar afla de tare
Nu ne-ar bate hoarda slavă,
Dacă n-ar avea-n dotare
Coada de topor moldavă. (ION DIVIZA)
GÂNDUL MEU…
Gândul meu mai sare calul
Şi mai ia la palme malul,
Uneori mai trece dealul,
Depăşind cu mult realul… (GIREL BARBU)
MAI SUNT…
Mai sunt atâtea vise nevisate
Şi-atâtea vorbe nerostite
Că n-ar ajunge trei milenii jumătate
Să fie toate-ndeplinite. (GIREL BARBU)
FIDELITATE ÎNTRE POLITICIENI
E un angajament fratern
Şi-i respectat cu străşnicie:
Stau împreună în guvern
Apoi la fel…şi-n puşcărie! (ELENA MÂNDRU)
CU OCHII LA VECINI
S-a-mpământenit ideea,
Că românu-ar fi bogat,
Dacă-n ţară, vorba-aceea,
Se păstra, cât s-a furat! MAX OPAIŢ)
ÎN CĂUTAREA DREPTĂŢII
Pentru că-i lipsea curajul,
Hotărât că vrea dreptate,
A lăsat la crâşmă gajul
Şi, beat, a căzut pe spate! (MAX OPAIŢ)
AMBIŢIE FĂRĂ MARGINI
S-a gândit că vrea avere ,
Hotărâtă că se poate,
Şi că dacă se va cere,
Va ,,munci" pe brânci sau...coate!! (MAX OPAIŢ)
UNUI BĂRBAT FĂRĂ PREJUDECĂŢI
Şi-a dorit seara de gală,
EL, sperând într-o minune,
Ea, o supraponderală,
Dar, avand o ...slăbiciune! (MAX OPAIŢ)
TOATE LA TIMPUL LOR
Totul se plăteşte-n viaţă!
Omul speră cât mai poate,
EL, cu ,,viitoru"-n faţă,
EA, ,,impinsă pe la spate"! (MAX OPAIŢ)
SPRE BINELE MORŢILOR
Să nu bată lungă cale
În neștire prin tenebre,
Mánageri vor fi-n spitale
Șefii pompelor funebre! (NICOLAE MĂTCAŞ)
UN BUN PLĂTITOR DE IMPOZITE
CĂTRE STATUL SĂU
Statule ce te hrănesc,
Cum m-obligi tu să trăiesc,
Când, ignár, eu te implor
Să mă-nveți cum să nu mor?! (NICOLAE MĂTCAŞ)
CE-ARE VIDUL CU COVID-UL
Simt pe pielea-mi ce e vidul
De când mi-i chimirul vid.
L-au numit greșit COVID-ul,
Când, de fapt, el e ...CARDVID. (NICOLAE MĂTCAŞ)
CALUL DE DAR SE CAUTĂ-N GURĂ?
Cică,-n loc să mulțumească
Că-i de rasă românească,
Premierul moldovean:
- Nu cumva e-un cal troian? (NICOLAE MĂTCAŞ)
CAPRA, CÂT E DE RÂIOASĂ,
COADA-CIOT TOT SUS O ŢINE
Auzind că vin românii
Cu-ajutoare, ca frățânii,
Șefii - vitregi - moldoveni:
- Îi primim. La Costiujeni. (NICOLAE MĂTCAŞ)
CELUI CARE NU RESPECTĂ PROTEJAREA DE VIRUS
Ai să-l iei, dacă nu-l ai,
Sinucidere cretină !
Dacă-l ai, de ce să-l dai ?
E crimă ! Tu ești de vină. (DUMITRU BUJDOIU)
SĂRACUL ADAM
O enigmă pentru toți :
Eva ce de bani avea,
Zilnic frunze cumpăra;
Adam n-avea de chiloți. (DUMITRU BUJDOIU)
S-AU REDESCHIS CABINETELE STOMATOLOGICE
Cu plăcere, la dentistă
Am venit; dar este tristă,
Două luni, suspină-njură,
Că n-a mai lucrat în gură. (DUMITRU BUJDOIU)
LA 80 DE ANI
Alt tabu de la muiere :
“Nu pui băutură-n gură !”
Doamne, ce mai lovitură !
Era singura...plăcere(DUMITRU BUJDOIU)
FRICA
E moda acum: ori amendat ori ai Covid!
Amenda o acceptă fiecare individ,
De Covid ești internat în spitale…
Miza-i mare…se dau, se iau parale. (STELICĂ SIRITEANU)
SFATUL UNUI EPIGRAMIST
De n-ai inspiraţie,
Ia o indicaţie:
Dă-te aproape de femei…
Şi pentr-o lună ai idei. (STELICĂ SIRITEANU)
REPLICĂ
Cu ce a spus domnul mai sus
Sunt deacord, nimic de spus,
Dar de merge până-n piață,
Subiecte-s pentru-o viață. (STELICĂ SIRITEANU)
LA NUNTA UNUI POET
La nunta ta cu-atâtea bucurii,
Toţi cititorii ne-am gândit a-ţi cere
Vreo patru săptămâni să nu mai scrii,
S-avem şi noi…lună de miere. (POMPILIU BARBU)
UNUI „POET”
Amicu-şi duce-ncet, încet,
Un trai de treburi frământat;
În timpul liber e poet.
(Noroc că-i veşnic ocupat). (GHEORGHE BELEI)