PuÅ£ine sunt cele materiale despre care aÅŸ putea spune că exercită asupra mea o fascinaÅ£ie mai mare decât o carte veche. Poate, o altă carte veche. Sau, poate, o carte nouă.
Romanul „Poporul cărÅ£ii”, scris de Geraldine Brooks, este o carte nouă despre o carte veche.
PorneÅŸte de la un adevăr din miezul căruia creÅŸte: istoria Hagadei de la Sarajevo, un manuscris vechi cu anluminuri, o colecÅ£ie de texte ÅŸi miniaturi de o frumuseÅ£e stranie, care se referă la Exodul evreilor din Å¢ara Egiptului, mit fondator, în care se relatează cum israeliÈ›ii au fost scoÈ™i din sclavie de dumnezeul lor, Iahve, È™i, prin urmare, îi aparÈ›in prin încheierea legământului mozaic. Răspândită în cărÈ›ile Exodul, Leviticul, Numerii È™i Deuteronomul, prezintă evenimentele prin care au trecut israeliÈ›ii după moartea lui Iosif, plecarea lor din Egipt È™i pribegia în pustie, conduÅŸi de Moise, inclusiv revelaÈ›iile de pe muntele Sinai, până la sosirea lor la hotarele Canaanului. Haggaduh (sau Hagada) este un text evreiesc nelipsit de la masa Seder, o împlinire a poruncii scripturale adresate fiecărui evreu, de a spune fiilor săi despre eliberarea din robie, aÅŸa cum este descrisă în Cartea Exodului, din Tora.
Construită prin intermediul alternanÅ£ei, cartea este un fascinant puzzle în relief, în care frânturi din istoria Hagadei sunt inserate în prezentul acesteia, nu întâmplător în primăvară, oferind cititorului indicii despre construirea labirintului în care intră de la prima pagină a romanului, dar nu ÅŸi despre ieÅŸirea din labirint, care depinde de puterea fiecăruia de a supravieÅ£ui după fiecare buclă în timp pe care trebuie să o parcurgă.
Din Sarajevo anului 1940 până în Sevilla anului 1480, toate drumurile duc în anul 1996, la Sarajevo, unde Hanna Heath, conservator de documente medievale („- Dar sunteÅ£i restaurator. Am crezut că.../- Conservator, l-am corectat eu...”), primeÅŸte misiunea dificilă de a restaura „... o carte evreiască”, „... o carte de mici dimensiuni, uÅŸor de folosit la masa de PaÅŸte. Era legată banal, în stilul secolului al XIX-lea, ÅŸi copertele erau murdare ÅŸi scâlciate.”
Studiind manuscrisul ÅŸi notând aspecte care ar putea să îi fie de ajutor în munca ei migăloasă, Hanna descoperă mărturii ale unor evenimente care au marcat trecutul acestuia. Câteva amănunte o intrigă, dar nu are acces la răspunsurile întrebărilor care o macină de-a lungul întregului proces de restaurare, răspunsuri care sfidează timpul ÅŸi se întorc în prezent pentru a fi martore doar revelaÅ£iei cititorului.
Din legătura veche „s-a desprins o particulă infimă de ceva.”, „Era un mic fragment dintr-o aripă de insectă, transparentă ÅŸi traversată de viniÅŸoare.” Povestea ei vine din anul 1940, din Sarajevo, când Serif Kamal, „bibliotecar-ÅŸef la Muzeul NaÅ£ional”, care făcea parte dintr-un „clan foarte influent de musulmani alim sau intelectuali”, o salvează pe Lola, o evreică, odată cu ea salvând ÅŸi Hagada, pe care o scoate clandestin din muzeu, chiar de sub nasul unui general nazist. „Cel mai bun loc unde să ascunzi o carte este o bibliotecă.” Dar care este cel mai bun loc să ascunzi o evreică, într-un Sarajevo împânzit de naziÅŸtii care îi vânează neamul? „... o evreică ÅŸi, acum, o carte evreiască. Amândouă foarte căutate de naziÅŸti. O viaţă tânără ÅŸi un obiect foarte vechi. Amândouă foarte preÅ£ioase.” În seara aceea decisivă, ...
În muchiile de carton, meÅŸterul legător făcuse „două adâncituri ÅŸi un grup de mici orificii, unde să intre o pereche de închizători.” Dar manuscrisul nu are „niciun fel de paftale”. Mai târziu, Hanna descoperă, la Historisches Museum der Stadt Wien, un raport întocmit de M. Martell, un specialist în manuscrise vechi, în care acestea sunt descrise: „Pereche de închizători nefuncÅ£ionale, din argint oxidat. Pafta dublă, cu copci, blocată mecanic. După curăţare cu NaHCO3 diluat, a apărut motiv floral înconjurat de aripi. Gravare = relief ÅŸi repusare. Fără marcaj. [...] Paftalele [...] sunt de o frumuseÅ£e extraordinară.” Povestea lor se încheie în Viena anului 1894, când Herr Florien Mittl, un renumit legător de cărÅ£i, suferind de o boală cu transmitere sexuală, în stare avansată, îÅŸi plăteÅŸte un tratament costisitor cu paftalele de argint, subtilizate de la manuscrisul pe care îl restaura de mântuială pentru Historisches Museum der Stadt Wien, distrugând în mare parte copertele originale. Medicul evreu Franz Hirschfeldt „Cercetă mai îndeaproape cele două paftale, jucându-se cu ele în mână. Da, un bijutier priceput – ÅŸi cunoÅŸtea exact omul potrivit – ar putea să facă din roze o pereche de cercei, o pereche minunată de cercei”, pe care îi va oferi ca dar de despărÅ£ire amantei sale, Rosalind. Mult mai târziu...
O „pată ruginie care înflorea pe fondul crem deschis” al pergamentului dezvăluie că manuscrisul mozaic fusese pătat de vin cuÅŸer, dar Razmus Kanaha, ÅŸeful departamentului pentru conservări de la Fogg, un vechi prieten al Hannei din perioada studiilor postdoctorale, este contrariat de faptul că pata are urme de proteină, ceea ce este imposibil, pentru că „în vinul cuÅŸer este interzisă folosirea oricărui produs animal”, ca agent de cleire. Vinul cu care fusese pătată pagina Hagadei era amestecat cu sânge. Povestea petei, dar ÅŸi misterul însemnării în limba latină, „Revisto per mi. Gio. Domenico Vistorini, 1609”, care se pare că a salvat preÅ£iosul manuscris de la dispariÅ£ie în vremea InchiziÅ£iei, începe în VeneÅ£ia anului 1609, când rabinul Iuda Arie este rugat de Reyna de Serena, o misterioasă evreică extrem de bogată, a cărei figură publică de „catolică devotată era o mască pe care o purta cu tot atâta nonÅŸalanţă ca pe o deghizare de Carnivale”, să salveze de la ardere Hagada. Åžtiindu-l prieten cu temutul cenzor Domenico Vistorini, femeia îi mărturiseÅŸte: „Rabinule, am nevoie de cenzor, să examineze cartea aceasta ÅŸi să o aprobe.” Nebănuit ÅŸi fascinant este însă motivul care a condus mâna ÅŸi voinÅ£a cenzorului, dar ÅŸi vinul curs pe pagina Hagadei.
Câteva pagini poartă urme ale unui mai vechi contact cu apă sărată: „... o dungă de cristale cubice, pe care le-am identificat: NaCl, cunoscută ÅŸi ca simpla ÅŸi antica sare de bucătărie.” Hanna crede că „apa care deteriorase cartea fusese probabil apă sărată, folosită la masa de seder pentru a simboliza lacrimile robilor din Egipt.” Într-adevăr, ea provine din apă de mare, iar strania ÅŸi înfiorătoarea ei întâmplare se petrece în Tarragona, în 1429. David Ben Shoushan, un safer, „scrib al limbilor sfinte ale lui Dumnezeu”, cumpără din piaÅ£a de vechituri, de la un tânăr surdo-mut, o colecÅ£ie de mici pergamente pictate „sclipitoare ÅŸi impresionantă”, o colecÅ£ie de anluminuri deosebite de tot ceea ce văzuse până atunci. Scrie textele, conÅŸtient că „va crea ceva glorios” ÅŸi decide să dea manuscrisul la legat, pentru a-l face cadou unui nepot. O trimite pe fiica sa, Ruti, la legător, cu o cutie de argint, lucrată de el însuÅŸi în filigran, în care era păstrat Ketubah-ul soÅ£iei sale, pentru ca din acesta, un argintar să facă paftalele pentru manuscris. În acelaÅŸi timp, InchiziÅ£ia o caută pe Ruti, acuzată că „l-a ademenit la iudaizare” pe fratele său, trecut la catolicism. Dar Ruti se refugiază într-o peÅŸteră, trăind o experienţă revelatoare alături de cumnata sa însărcinată. Purtând cu sine Hagada ÅŸi copilul nou-născut al fratelui său, Ruti ajunge pe malul mării, unde, botezând copilul, botează, din greÅŸeală, ÅŸi Hagada „cu câÅ£iva stropi de apă sărată.” După care...
Cel de-al doilea fascicol al Hagadei ascunde „un fir subÅ£ire de păr alb, cam de un centimetru”. Povestea lui începe în Sevilla, în anul 1480, care se dovedeÅŸte a fi anul de naÅŸtere al Hagadei, ale cărei anluminuri sunt pictate cu un penel din păr alb de pisică, pentru fiul surdo-mut al unui medic evreu, în semn de recunoÅŸtinţă, de către un mussawir (pictor) misterios, născut în Ifriqiya ÅŸi căzut în robie în timpul unui pelerinaj. Medicul îl primeÅŸte în dar, ca sclav, de la concubina Emirului, cu care se pare că mussawirul fusese în relaÅ£ii foarte apropiate. La următoarea sărbătoare de primăvară, ...
Cea mai incitantă descoperire este, fără îndoială, o ilustraÅ£ie stranie: „Era o scenă domestică. O familie de evrei – spanioli după veÅŸminte – stătea în jurul mesei de PaÅŸte.” O scenă obiÅŸnuită, care „... reprezintă probabil portretul familiei care a comandat această hagadă.” Dar ascunde un amănunt mai puÅ£in obiÅŸnuit. „La masă mai e o femeie, cu tenul de abanos ÅŸi veÅŸmânt de culoarea ÅŸofranului, care Å£ine în mână o bucată de maÅ£a. Este prea bine îmbrăcată ca să fie o slugă ÅŸi participă evident la masa ritualică, dar identitatea acestei femei africane în ÅŸofrăniu îi derutează de un secol pe specialiÅŸtii care au studiat cartea.” Povestea femeii misterioase este strâns legată de cea a firului de păr alb de pisică, ÅŸi descifrarea ei produce o revelaÅ£ie cititorului, care descoperă abia în finalul cărÅ£ii relaÅ£ia dintre toate vârstele Hagadei, marcate de micile descoperiri făcute de Hanna.
Povestea Hagadei este, pentru Hanna Heath, firul Ariadnei, care o salvează din Labirintul poveÅŸtii propriei vieÅ£i. Cu ce preÅ£, însă?
La final, cartea nouă se împleteÅŸte cu cea veche, într-un filigran fascinant, în care regăsirea identităţii etnice, etice ÅŸi spirituale încheie magistral truda întregului Popor al cărÅ£ii. Din care va face parte, după întoarcerea ultimei file a volumului Geraldinei Brooks, ÅŸi cititorul. Indiferent de etnie, rasă ÅŸi religie.
Mihaela ARHIP, Provocarte
