Revista ”Hyperion”, aflată în cel de-al 42-lea an al apariției, revine în atenția iubitorilor de literatură cu cel mai recent număr, ediția de iarnă a acestui an. Paginile consistente compun – prin diversitatea ideilor și valoarea autorilor – un depozitar al patrimoniului cultural contemporan.
Publicația editată de Fundația Hyperion – Caiete Botoșănene, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, se așază dintru început sub semnul unui bilanț comemorativ, însă nu neapărat sub spectrul omagial al personalităților care au părăsit lumea literară în acest an, cât al posterității găunoase care își face loc în urmă-le, prin atitudinea chiar a confraților scriitori.
”Un an cu de toate”, este concluzia lui Gellu Dorian, redactorul-șef al revistei Hyperion, care își intitulează astfel amarul Accent:
”Cu o privire în urmă, fără a ne face prea multe gînduri, am putea constata că anul ce se pregăteşte să se aşeze în rîndul lung al şirului de ani adunaţi de timp a avut de toate, cu mai puţine lucruri de care să-ţi atunci aminte cu plăcere şi mult mai multe rele de care nu ai cum să nu-ţi aduci aminte, atîta timp cît te-au afectat, chiar dacă nu în mod direct. În editorialul de anul trecut, din numărul de final de an, întrebam, văd acum că în gol, retoric, desigur, ce ar fi ca lumea scriitoricească de la noi, ruptă acum în tot felul de bucăţi ce par a nu se mai aduna la un loc niciodată, să se înţeleagă, să lase deoparte ranchiunele iscate din tot felul de frustrări, de intrigi, şi să dea semnalul unei adevărate împliniri. Faptele petrecute şi în acest an vorbesc de o continuare parcă şi mai decisivă a rupturii nu numai dintre generaţii, ci şi între taberele care au menţinut răul, şi dintr-o parte şi din cealaltă. În primul rînd, dacă ar fi să ne gîndim la cei care au plecat anul acesta dintre noi, personalităţi decisive în viaţa noastră literară, am putea trage concluzia că schisma aceasta fără oprire nu s-a produs din cauza lor, ci acest aspect reprezintă fondul la care ar trebui să se renunţe pentru a pune altceva în loc. Ceea ce am putea pune în loc, să fie de valoarea celor care au plecat, este greu de stabilit aleatoriu, atîta timp cît persistă umbra mîniei fără margini.
Plecarea lui Nicolae Manolescu a lăsat, paradoxal, în rîndul celor care l-au scos vinovat de toate relele vieţii literare de la noi, acelaşi val de ură. De regulă, la plecarea unui om, fie el şi de importanţa funcţiei pe care a avut-o în fruntea breslei, se lasă garda jos, se uită, se iartă, chiar dacă pentru unii iertarea nu are nici o valoare morală, ca să nu mai vorbim de cea creştină. N-a fost deloc aşa. Şi asta pentru că nu s-a încercat o cale de reconciliere, de armistiţiu, pe care să se poată face paşi siguri din ambele părţi. N-am văzut forme de ură mai agresivă asupra unui om de certă valoare decît în acest caz. Fie el fost student, fost coleg, chiar amic, inşi care s-au bucurat de prezenţa unei astfel de valori în viaţa lor, nimeni n-a privit cu smerenie, cu respect, ca să nu mai vorbim de milă plecarea intempestivă a acestui om. Şi chiar şi cei care l-au contestat vehement, mai ales în ultima vreme, nu pot spune că nu recunosc valoarea umană a celui care, pe lîngă faptele de rînd ale omului, a marcat o epocă peste care nu se poate trece în literatura română. Un alt nume de reală valoare a literaturii române, plecat anul acesta dintre noi, este cel al lui Alex. Ştefănescu. Pe lîngă Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu a marcat aceeaşi epocă a literaturii române despre care va trebui să se scrie cărţi care să le pună meritele în valoare. Nu fac reverenţe aici în faţa nimănui, însă consider că efortul acestor critici şi istorici literari de a pune în pagină istoria literaturii române, cu toate afinităţile lor, cu toate cele ce nu au putut fi aduse în pagină peste criteriile impuse de ei, merită toată admiraţia şi mai puţin amenzile care li se aduc. Evident că timpul le va reaşeza pe toate la locul lor, dar oricît de drastic ar fi nu are cum să treacă cu vederea peste ceea ce au făcut ei, aşa cum cu siguranţă va trece peste mutrele celor care s-au uitat tot timpul încrucişat la ei. Chiar şi acum! Anul a mai luat doi critici importanţi: pe Cristian Livescu şi Al. Dobrescu. Fără aceştia, literatura română pare mult mai săracă decît se străduiesc unii să o arate. Un an greu şi blestemat, dacă ar fi să ne gîndim că poeţii Ioan Es. Pop şi Ioan Moldovan au ales să plece în altă lume mai bună decît cea în care au încercat, prin poezia lor, să o facă mai bună. Nu pot înţelege cum în astfel de situaţii să fii în continuare marcat de ură, de dispreţ faţă de cei cu care ai fi putut fi coleg bun, apropiat măcar, pentru a face, cu gestul tău, ca lumea aceasta să fie mai bună. Anul ce tocmai se pregăteşte să plece a fost neiertător: de la o iarnă lipsită de zăpadă, la o vară secetoasă şi caniculară, dar şi marcată de dezastre cum au fost inundaţiile din zonă”. (Integral în revista Hyperion…)
Tot lui Gellu Dorian îi aparțin și paginile următoare, Invitatul revistei fiind Nicolae Coande. La Dialogurile revistei, Nicolae Tzone ni-l aduce (mai) aproape pe Cătălin Țîrlea. „Scrisul literar s-a declanşat, efectiv, după moartea bruscă a Părintelui meu“, mărturisește Lucian Vasiliu în dialogul cu Daniel Cristea-Enache, iar de la Vasile Proca aflăm ”Despre Simfonia Ființei la Nicolae Silade”.
În Critice, Daniel Cristea-Enache scrie despre ”Întoarcerea poetului”, cititorii revistei intrând apoi în lumea vastă a poeților.
Poesis ne oferă versuri de Marian Drăghici, Valentin Talpalaru, Dan Vîță, Simona-Grazia Dima, Liviu Mircea, Costel Stancu, Cornelius Drăgan, Mihaela Oancea, Ecaterina Petrescu Botoncea, Anda Comșa-Chiș, Adrian Vasile Iftime,
Generoase pagini de Beletristică: Dan Perșa – ”Experienţa de viaţă”, Aurel Andrei – ”Brânză bună în burduf de câine”, Mirela Rusu – ”Molima”, Rodica Bretin – „Ziua mamei”, Diana Dobrița Bîlea – ”Pași spre Cer”. Dumitru Ungureanu continuă Terapia narativă cu ”Conserva de costiţă cu fasole”.
Rubrica de Teatru a revistei este asigurată în acest număr de Alexa Visarion (”Strigătul”), iar Jurnalul de Leo Butnaru (”Vectori transpruteni”) și Liviu Ioan Stoiciu (”Jurnalul lunar”).
Cea mai consistentă rubrică din Hyperion este și de data aceasta Cronica literară: Vasile Spiridon – ”Figura spiritului creator al lui Eugen Negrici”, Nicolae Oprea – ”Poetul și treptele suferinţei”, Irina Lazăr – ”Un tărâm al lucidităţii poetice”, Valerian Zotta – ”Cărţile Marianei Rânghilescu”, Savu Popa – ”Calea Jaguarului”, Mihaela Meravei – ”Mântuitoare prin frumos”, A.T. Branca – ”Un romantic în postmodernitate”, Liviu Capșa – ”O noapte mai lungă decât veacul”, Raluca Faraon – ”Poezia este începutul privirii”, Ionel Savitescu – ”Memorial anticomunist din închisoare”, ”Un atlas al corupţiei românești”. La ReLecturi, Radu Voinescu scrie despre ”Trei maeștri ai pamfletului interbelic”.
Eminescu in aeternum continuă, prin Valentin Coșereanu – seria ”Desculț în iarba copilăriei” (XIX), Theodor Codreanu ne aduce ”Alte fragmente despre Eminescu”, Victor Teișanu identifică ”Alte conexiuni eminesciene în nordul Moldovei”, iar de la Corneliu Fotea citim alte pagini din ”Jurnalul cu Eminescu” (26).
În rubrica Universalis citim pagini Din poezia lumii, în traducerea lui Leo Butnaru (Michel Butor), Angela Kosta (Traducere de Cătălina Frâncu), Han Kang (Traducere de Cătălina Frâncu)
Eseurile revistei Hyperion surprind prin varietatea de idei. Al. Cistelecan – ”Povestiri din celălalt buzunar”, Ioan Holban – ”Ioan Flora”, Vianu Mureșan – ”Intervalele de incertitudine și rostul lor în dezvoltarea minţii filosofice”, Marius Chelaru – ”Rezistenţa anticomunistă în R.S.S. Moldovenească”, Victor Teișanu – ”Un istoric literar și vocea sa distinctă: Gheorghe Hrimiuc-Toporaș”, Magda Ursache – ”Iordan Datcu – un model de scriitor al Cetăţii”, Petru Ursache – ”Van Genepp și legenda istorică”, Ovidiu Petcu – ”Pe culmile democratizării: Bagatelizarea enormităţii răului”, A.G. Secară – ”Căutând aproape duios antimateria Poeziei”, Doru Scărlătescu – ”Despre lumina sacră a cărţii”, Corneliu Iațu – ”Pentru nemurirea artistului și pentru o lume mai bună”, Raluca Faraon – ”Filmul de dragoste – o receptare subiectivă”.
La Aniversări, Ovidiu Genaru – 90. ”Cursiv în manieră, limpede în discurs, profund din prima, ludic şi în acelaşi timp melancolic, elegiac fără a se jelui, ci doar pentru a arăta că sufletul lui vibrează la ceea ce ochiul transmite inimii, inima sufletului, în aşa fel ca trupul să înţeleagă efortul la care este supus de timp, Ovidiu Genaru este poetul care a aşteptat să se aşeze, fără nicio ezitare, la locul lui din primul raft al poeziei româ neşti din toate timpurile”, scrie Gellu Dorian.
Tot Gellu Dorian, la rubrica Memoria, scrie depre Gabriela Melinescu: ”Gabriela Melinescu, prin suferinţa prin care a trecut în ultima perioadă a vieţii ei, dar şi prin suferinţa prin care a trecut în poezia ei tot ce-a trăit, rămâne una dintre poetele de primă mînă ale poeziei contemporane, care, chiar şi prin legenda iubirii ei, poate însemna un reper de neevitat…”.
La Note, comentarii, idei citim: Ion Muscalu – Drumuri Bucovinene, Ovidiu Petcu – De-aș fi haiduc…, Costică Ciocan – „Bourii moldavi“ și „Rinocerii“ lui Eugene Ionesco – anamneza veterinară a unui eșec moral, George Petrovai – Nedreptăţi în acordarea indemnizaţiei stabilite prin Legea nr. 8/2006, cuvenită cu 1 septembrie 2024, Ana Coșereanu – Culori și anotimpuri. Interferenţe artistice.