Nu poți urmări cap-coadă filmul lui van Trier fără să porți la îndemână o oglindă. Să pândești în tine însuți forța de a abandona o luptă atunci când ea devine inumană, să cauți în tine puterea de a interveni acolo unde decizia contravine tuturor.
Filmul este turnat în întregime în platou, toată acțiunea desfășurându-se ca într-un spectacol de teatru. Un film nu numai tulburător, ci și bulversant, situat la limita parabolei creștine, dar smuls parcă din acest gen de artă cinematografică prin sfârșitul extrem de dur, neașteptat.
Titlul este unul definitoriu, al cărui înțeles se dezvăluie abia spre final. Grace (interpretată magistral de Nicole Kidman) este o tânără din lumea bună americană (a se citi o familie de mafioți), fugită din casa tatălui său și adăpostită un timp într-un sat aparent liniștit, aparent limitat, ai cărui locuitori învață pe parcurs toate regulile șantajului și pe cele ale micimii sufletești.
Pelicula a fost lansată în 2003, la Festivalul de la Cannes, și a fost etichetată de către critici ca fiind un film de artă. Poate de aceea a fost difuzat cu parcimonie în SUA, chiar și în Europa, filmele comerciale hollywoodiene păstrându-și în continuare supremația. S-a mers până la a se spune despre ”Dogville” că ar fi un film anti-american.
Satul în care oamenii devin neoameni este o așezare cu 15 locuitori și un câine. Așadar, aici ajunge frumoasa Grace, iar cătunul izolat pare să fie locul perfect pentru a se ascunde de gangsterii care vor să o omoare. Sătenii sunt de acord să o adăpostească, iar Grace – în schimbul acestei protecții – va trebui să muncească, pe rând, la fiecare familie din Dogville.
Pe măsură ce pericolul ca Grace să fie găsită devine tot mai iminent, oamenii își schimbă comportamentul, cerând servicii contra acestui risc de a o adăposti. Acesta este momentul în care Grace învață că bunătatea nu este o stare, ci o monedă de schimb la început, apoi de șantaj.
Tensiunea filmului plutește în aer, iar regizorul von Trier a mizat în primul rând pe factorul psihologic atunci când a așezat satul într-o sală de sport.
Casele, strada principală, mobilierul, toate sunt desenate pe podea. Decorul care îmbracă acest schelet se constituie din rame de uși, câteva mese, un pat, băncile din biserică. O zgârcenie a elementelor în plan fizic parcă anume pentru a accentua și a face mai puternice sentimentele sărace, câinoșenia umană, trădarea, cinismul. Povestea crește pe măsură ce toate aceste sentimente se dezvăluie privitorului.
Nu poți urmări cap-coadă filmul lui van Trier fără să porți la îndemână o oglindă. Să pândești în tine însuți forța de a abandona o luptă atunci când ea devine inumană, să cauți în tine puterea de a interveni acolo unde decizia contravine tuturor. Așezat astfel, pe podeaua unei imense săli de sport, filmul cu scene de teatru este o frescă în viu, o imagine a condiției umane, o dură reprezentație a lumii căreia aparținem, dar de care ne dezicem cu falsă responsabilitate.
"Grace le arătase, prin simpla ei prezenţă, ce înseamnă binele, scoţând automat la iveală şi binele lor ascuns, fără să le ofere nimic altceva în plus şi, în loc de starea de adormire, îi condamnase la o viaţă ce mai putea fi trăită doar printr-o escaladare autojustificativă a răului", scrie Adrian Munteanu într-o excelentă cronică a filmului.
Filmul este, în sine, un simbol. De la regie la scenografie și text, totul este bulversant și paradoxal. Un film care trebuie văzut pentru ca noi, spectatorii, să ne identificăm pe rând cu fiecare personaj în parte - de la binefăcător la trădător, iar în final să învățăm lecția. Dacă avem curaj.