Botoșanii anilor 70-80. Centrul orașului era un freamăt uriaș. Dispăreau case vechi și în locul lor râdeau în soare macarale, se ridicau blocuri noi, muncitorești. Pe Unirii se construise Cinematograful. Chiar peste drum de cinematograf, casa preotului rămăsese în picioare și răsuna de vocea copiilor din cartier.

Căsuța cu povești. La Moșu'

Erau anii în care, noapte de noapte, părinții pândeau cozile la carne, lapte sau unt. Purtau după ei taburetele mai ceva ca buletinul! Ziua se mutau, cu tot cu taburete, la soare. ”La Moșu'” sau "Hai la Moșu'” se auzea cel mai des printre copiii familiilor de pe Unirii. Adică la preotul care locuia pe atunci în casa din fața cinematografului. Dimitrie Tucaliuc.

CITEȘTE ȘI: "Peste 50 de sancțiuni și zeci de puncte penalizare, aplicate de polițiștii botoş..."

(Preotul Dimitrie Tucaliuc)

”Moșu' era părintele Tucaliuc. Deși era foarte în vârstă și se mișca foarte lent, era foarte înțelegător cu noi. Era tolerant cu copiii și chiar ne încuraja, ne sprijinea să facem activitățile în curtea lui. Mai ales făceam cu copiii spectacole de teatru. Invitam vecinii de la blocuri, veneau toți cu taburetul. Erau învățați, pentru că pe aceleași taburete stăteau la rând la lapte, tot pe Unirii. Veneau vecinii să vadă spectacolul organizat de toți copiii din cartier. Făceam spectacole și cu păpuși, și fără păpuși”, spune Mihaela Nistorică.

Acolo, în casa preotului din capătul străzii Unirii, a interpretat Mihaela Nistorică primele personaje, înainte de a cunoaște emoțiile scenelor mari. Amintirea părintelui Tucaliuc rămâne una de neșters pentru copiii cartierului.

”Aveam voie să folosim partea din față a casei, unde sunt coloane frumoase pe scări. Puneam pături și făceam castel pentru prințese, iar în spate, în curte, aveam la scări un podium ca o scenă și acolo prezentam spectacole de teatru. Veneau vecinii cu scăunele de la blocuri, vindeam bilete și stăteau și ne priveau.

Toți copiii aveau momente de poezie, muzică, dans și piesă de teatru, iar în casă la Moșul, cum intram, aveam o micuță cămară în care puteam să lăsăm materialele pe care le foloseam la teatru, decoruri, păpuși de teatru, marionete, paravanul. Iar în bucătărie aveam voie să stăm și să pictăm decorurile”, mai spune actrița Mihaela Nistorică.

”Părintele vorbea calm și ne spunea de multe ori povești!”

O adevărată desfășurare artistică, am spune astăzi. Părintele Dimitrie privea cu îngăduință și chiar îi încuraja pe copii să își susțină ”spectacolele” în casa sa. Era apropiat de cei mici și le răspundea cu răbdare la toate întrebările.

”Părintele vorbea calm și ne spunea de multe ori povești. Mă fascinau obiectele din casă. Avea o sticlă pătrată, iar în interior se afla o cruce. Nu înțelegeam cum a putut cineva să pună în interior o cruce așa de frumoasă, era din lemn, strălucitoare. Părintele mi-a dat o carte să citesc, ”A trăit oare Hristos?”, era o cărticică mică, subțire”, mai povestește Mihaela Nistorică.

În sufletul copiilor de atunci a rămas viu și neșters chipul bând al părintelui, noblețea sufletească, duioșia cu care le vorbea, dar mai ales disponibilitatea permanentă de a îi învăța lucruri noi, de a-i încuraja să se manifeste artistic, fără să le impună nimic din ceea ce regimul de atunci ”predica”.

”Era  extraordinar că noi, care eram niște copii, eram acceptați de un adult serios, un om mare care ne și încuraja să experimentăm și nu ne certa niciodată. Dacă voia să ne corecteze un comportament, întotdeauna o făcea cu blândețe, cu pilde, și noi îl ascultam”, povestește actrița Mihaela Nistorică.

De bună seamă, ca în orice poveste, copiii au parte și de un personaj care le inspiră teamă...

”...mai era o doamnă în vârstă care locuia tot în acea casă și care era conflictuală. Nu era de acord cu prezența noastră acolo, cred că era profesoară, era foarte bătrână se mișca foarte greu. Uneori ne mai certa, ne mai corecta, ne mai fugărea. Părintele avea și un băiat, un domn foarte înalt cu părul alb, cu mustața neagră, care uneori venea și îi aducea câte ceva, dar nu ne certa nici el, nu ne fugărea, totdeauna glumea și zâmbea”, aflăm de la Mihaela Nistorică.

Un preot de poveste și o preoteasă ”șefă de gară”!

Părintele Dimitrie Tucaliuc s-a ivit pe lume în anul 1900, într-o zi mare a creștinătății, pe 14 septembrie, când ortodocșii cinstesc Sfânta Cruce. Decenii întregi a fost ”preot de țară”, în parohia ”Sfânta Parascheva” din Roma. Venise aici împreună cu Paraschiva, despre care se spune că era de o frumusețe aparte și că a activat ca... șefă de gară. Preoteasa, cu doi ani mai tânără decât părintele, a trăit doar 58 de ani. Mai bine de un sfert de secol, după moartea preotesei, a mai trăit părintele Tucaliuc printre oameni împărțind bunătate, zâmbete și fapte bune. Multe fapte bune! S-a mutat la oraș, mai întâi într-o casă în zona actualului Hotel Maria, de pe Pietonalul Unirii, apoi mai aproape de teatru...

Ultima casă a părintelui Tucaliuc este și astăzi în picioare, una dintre puținele rămase din secolul trecut. Clădirea a aparținut, în anii 40, medicilor Simionescu. De la fiul doctorului Sotir Simionescu a cumpărat casa părintele Dimitrie Tucaliuc. Pentru ca mai târziu, în 1980, clădirea să treacă în proprietatea familiei Drobotă.

”De atunci noi stăm aici. Când l-am cunoscut, părintele locuia încă la Roma. Bărbatul meu era activist de partid acolo, la Roma, când cu colectivizarea. Părintele era preot acolo, apoi a ieșit la pensie și a venit aici, la Botoșani. Ei stăteau unde e astăzi UCA, nu știu cine își amintește, acolo era o casă unde stătea părintele Tucaliuc, stătea și doctorul Simionescu. Apoi, părintele Tucaliuc a cumpărat această casă de la fiul doctorului Sotir Simionescu. În 46, îmi povestea un dascăl în vârstă, Sotir Simionescu avea un băiat doctor la Sanepid. Și acest doctor, după ce au murit părinții, i-a vândut casa părintelui Dumitru Tucaliuc. De la părintele Tucaliuc, apoi, am cumpărat noi casa”, ne povestește astăzi doamna Drobotă.

”Atâta lume a vrut să cumpere casa asta!”

Părintele Tucaliuc nu a rămas mult timp proprietar al casei din fața cinematografului. ”Nu mult după ce a cumpărat-o, ne-a vândut-o nouă. Zona intrase în demolare. Atâta lume a vrut să cumpere casa asta! Dar toți se temeau că vor pierde banii. Banii meu au fost nu munciți, ci răsmunciți! I-am dat din tot sufletul pe casa asta. În 1980 noi am cumpărat casa”, spune doamna Drobotă.

Însă nu întreaga casă a ajuns de la început în proprietatea noilor cumpărători. Și asta pentru că în aceeași clădire locuia și ”domnișoara Vrabie”, o fostă profesoară de pian și ”fostă moșieriță care avea vilișoara de lângă spitalul mare”. Nu puțină lume, din protipendada orașului, venea să ia lecții de muzică aici, în jumătatea ei de casă.

(Imagine de epocă, Foto: Alexandru Hriscu, Botoșanii de odinioară)

Doar că, acum, fosta profesoară de pian era nu doar în apusul vieții, ci și nevăzătoare și neputincioasă în ale vieții. „Părintele i-a spus bărbatului meu că vrea să vândă jumătate de casă, cu tot cu bătrâna Vrabie. Ea avea un tutore, dar era nevăzătoare și era mare mizerie în casă. Cum să scoți o femeie bătrână din casă? Bărbatul meu m-a chemat să văd casa. Într-o cameră era depozit de lemne, până sus. Când am văzut dezastrul, m-am speriat. Am spus că nu ai ce face cu jumătate de casă”, își amintește doamna Drobotă, care continuă să povestească cu glas domol: ”Părintele a prinsa drag de mine și m-a încurajat să iau casa. Bărbatul meu fiind la autoritatea tutelară, a vorbit cu tutorele ei. Acesta i-a spus bătrânei: Dacă ai vedea cum e în casa matale, ai muri. Ce e de făcut? Cât de rău ar fi, la azil tot e mai bine. Au dus-o la Agafton, la azil. A mai trăit o perioadă acolo, îngrijită cum se cuvine. Apoi am cumpărat noi casa întreagă”.

”Eu unde să stau?”

Ca om, părintele Dimtrie Tucaliuc era de o bunătate rară. A avut trei copii. Un băiat inginer și două fete, amândouă doctorițe de laborator.

”Când l-am cunoscut eu, părintele era văduv. Doamna preoteasă fusese șefă de gară pe timpuri. Ce frumoasă era, ce doamnă! Se trăgea de la Siminicea. A murit tânără…”, spune mai departe doamna Drobotă.

Odată casa vândută, părintele a întrebat: ”Eu unde să stau?”

”I-am spus: părinte, să îți dea Dumnezeu sănătate, să stai cu noi până mori. Și a stat aici. Cum făceam pentru părinții mei, așa făceam și pentru părintele. Patru ani am locuit împreună. A murit la 84 de ani...”.

”În ziua aceea parcă îl căuta moartea…”

Moartea părintelui a venit adus multă tulburare în comunitate. Deși avea 84 de ani, părintele Dimitrie nu era un om bolnav, nici neputincios. Iubea copiii din cartier și nu era bucurie mai mare pentru el decât să îi vadă în jurul său. Era început de august și nimic nu anunța vreo nenorocire...

”...nu a fost bolnav. În ziua aceea parcă îl căuta moartea… Umbla cu un pulover gros, deși erau călduri în august. A mers la alimentară aici, pe Unirii. A mers să cumpere bomboane pentru nepoții mei. A căzut pe scări, la alimentară. Și-a rupt piciorul, coaste, capul. A mers la spital, a stat vreo două săptămâni în spital. S-a rugat să fie adus acasă, la mine, să îl îngrijesc. Dar nu i s-a dat voie, pentru că în acte el nu mai avea domiciliul aici. A murit în spital, pe 16 august 1984!”, spune doamna Drobotă.

A fost înmormântat în Cimitirul Pacea...

”...de la morgă direct în mormânt! Nici nu a fost îmbrăcat în veșminte preoțești. L-au îmbrăcat în costum. Părintele a fost așa de bun, de înțelegător. Și azi, când nu pot urca scările, îi spun: Hai, părinte, că sunt cu gălețile pline! Mereu îmi spunea: Lasă că te văd eu la vârsta mea!”.

”Preotul potrivit la timpul potrivit!”

Puțini dintre confrații de la oraș și-l amintesc pe părintele Dimitrie. Însă cei care l-au cunoscut nu uită duhul blând, lipsa de asprime, bucuria creștină în care trăia bunul părinte.

Astăzi în vârstă de 65 de ani, preotul Emilian Duceag slujește de mai bine de 40 de ani în biserica din Roma în care în trecut s-a nevoit părintele Dimitriie Tucaliuc.

Mai exact, de la 1 iulie 1983, pr. Emilian Duceag este paroh al Bisericii ”Sf. Cuvioasă Parascheva” din localitatea Roma. A preluat de la înaintașul său nu doar bucuria creștină, ci și grija nemăsurată pentru cele sfinte.

”De 40 de ani sunt în biserica în care a slujit părintele Tucaliuc. Încă 40 de ani de aș sluji, tot nu aș putea pleca de aici. Acum sunt în altar, curăț un policandru pentru că trebuie să fie frumos și curat aici”, ne spune cu glas domol părintele Emilian.

Își amintește cu mare drag de părintele Tucaliuc. Își amintește cum, în urmă cu multe decenii, îl vizita din când în când la oraș. Atunci chipul părintelui Tucaliuc exploda de bucurie.

”Era foarte iubit de oameni. L-am văzut doar de câteva ori. Înăltuț, voinic, dar slăbuț, cu părul alb. Vreo 40 de ani în urmă, când i-am dus cuponul de pensie, m-a întrebat de unde sunt. De la Roma, părinte! Vai de mine, a zis părintele, ce face Natalia, ce face Maria? Eu eram abia ajuns la Roma, nu știam familiile. Era foarte iubit de credincioși, era respectat, și-a făcut mereu datoria față de credincioși, a slujit cu demnitate. Avea o voce foarte frumoasă! Mai sunt câțiva bătrâni care își aduc aminte de părintele Tucaliuc Dimitrie, și toți spun că era un părinte devotat, pentru credință, pentru Dumnezeu, că era apropiat de oameni. Și-a făcut datoria întru toate, era săritor la orice inițiativă”, dă mărturie preotul Emilian Duceag.

”Părintele Tucaliuc Dimitrie a fost preotul potrivit la timpul potrivit”, ne spune astăzi părintele Grigore Diaconu. 

(Părintele Grigore Diaconu alături de ultima proprietară a casei preotului Tucaliuc)

Părintele Dimitrie Tucaliuc. Un suflet bun și un preot cu har. O căsuță care a adunat acum 50 de ani poveștile copiilor din cartier. Dar mai presus de toate au rămas în urma părintelui Dimitrie Tucaliuc oameni care îl poartă în inimă, care îi aprind o lumânare.

"Hai la Moșu'”, șoptesc și astăzi unii dintre ei. Ca o întoarcere în copilăria cu păpuși, cu decoruri și cu taburete obosite, care își găseau mereu ”alinare” lângă căsuța preotului iubitor de oameni.