În fapt, este vorba despre contribuția atent negociată a două state comuniste și vecine, URSS și Republica Socialistă România.
Spre deosebire de alte realizări socialiste, în cazul Barajului de la Stânca-Costești există foarte puține informații, fotografii numărate pe degete, singurele care au circulat liber, pe ambele maluri ale Prutului, fiind poveștile purtate din gură în gură de muncitori sau urmașii acestora. Trebuie să ținem seama, încă, că și aici aveam de a face cu o strictă cenzură: mulți dintre cei care vorbeau aveau de suportat repercusiuni, precum îndepărtarea de pe șantier sau, mai rău, restricții privind munca pe termen lung.
Alexandru Aioanei este cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Academia Română Filiala Iași. Născut în Darabani, cu o susținută pregătire în istorie, cu accente pe comunismul românesc, Alexandru Aioanei a efectuat în ultimii ani numeroase studii privind istoria comună a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Pe parcursul cercetărilor – consemnate în arhive sau colectate la pas, pe malurile râului-graniță – tânărul cercetător a scos la iveală o serie de aspecte necunoscute până astăzi publicului larg.
Astfel aflăm, de pildă, că șantierul de la Stânca-Costești a reprezentat singurul moment în care românii de pe ambele maluri ale Prutului au lucrat împreună.
Inițial, discuțiile au pornit în anul 1956, de la identificarea unor soluții pentru combaterea inundațiilor pe Prut. Ulterior, în anul 1958, era redactată ”schema măsurilor pentru combaterea inundațiilor și folosirea complexă a resurselor de apă ale Râului Prut la limita de frontieră”, care prevedea ca principală lucrare realizarea unei acumulări la Stânca-Costești.
(Foto arhivă, Alexandru Aioanei)
Negocieri ”la sânge” cu sovieticii
În anul 1964, împuterniciții celor două guverne au fost autorizați să ducă tratative pentru toate problemele legate de realizarea lucrării și de întocmirea unui acord pentru realizarea și exploatarea nodului hidrotehnic de la Stânca-Costești. În același an a fost realizată propunerea de acord, iar în luna mai 1969 a fost înaintată varianta finală părții sovietice, potrivit documentelor Arhivelor Naționale ale României (ANR), Fond CC al PCR. Cancelarie, dosar 46/1971, f.48.
”Sovieticii au propus ca investiția și exploatarea să fie realizate de fiecare în parte pe teritoriul său, românii au propus ca totul să fie împărțit în mod egal. Pornind de la ideea separării șantierelor, românii au propus ca la fiecare trecere a frontierei să se realizeze procedurile specifice trecerii frontierei de stat. Sovieticii au propus delimitarea unei zone a șantierului, la intrarea în acest perimetru urmau să se realizeze formalitățile și controalele specifice, urmând ca ulterior personalul să se miște liber în zona delimitată”, precizează cercetătorul Alexandru Aioanei.
Românii au acceptat propunerea sovietică de a organiza formalitățile de trecere a frontierei la intrarea în șantier, iar în perimetrul acestuia circulația persoanelor și materialelor să fie liberă.
Printre altele, faptul că 2/3 din lucrări se efectuau pe teritoriul român, că multe obiective erau și pe o parte și pe alta, implica o circulație permanentă a forței de muncă și a materialelor greu de controlat. Mai mult, acest lucru i-a făcut pe români să ceară împărțirea egală a cheltuielilor.
”Potrivit estimărilor părții române, dacă fiecare țară ar fi plătit exclusiv pentru lucrările de pe teritoriul ei, atunci efortul României ar fi fost cu 220% mai mare. Proiectul de acord este realizat pe modelul celui folosit în cazul Porțile de Fier. Românii recunoșteau că acest șantier are un statut special și se așteptau ca ulterior să apară noi chestiuni care ar fi impus o negociere bilaterală pentru rezolvare”, spune Alexandru Aioanei.
Organizarea șantierului avea să se extindă și asupra altor aspecte ce țineau de siguranța națională. Astfel, s-a propus înființarea unei subunități speciale de grăniceri în localitatea Stânca, cu un ofițer, un subofițer și 49 de militari în termen. Pentru amenajarea perimetrului de construcții, Ministerul Forțelor Armate a propus derularea unor lucrări specifice, garduri de sârmă ghimbată, linii telefonice, o cazarmă.
La mai bine de 15 ani de la primele discuții – care vizau la acea vreme identificarea unor soluții pentru combaterea inundațiilor pe Prut - pe 16 decembrie 1971 a fost semnat protocolul privind proiectarea, execuția și decontarea reciprocă a lucrărilor Nodului Hidrotehnic Stânca-Costești de pe râul Prut.
Documentul a intrat în vigoare un an mai târziu, fiind publicat în Buletinul Oficial nr. 124, din 11 noiembrie 1972.
Concret, documentul prevedea că Părțile se obligă să construiască în comun și să exploateze în condițiile acordului Nodul hidrotehnic de pe râul Prut, amplasat în zona localităților Stânca – Republica Socialistă România și Costești – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Scopurile investiției erau: repartizarea debitelor râului prut pentru irigații, alimentarea cu apă a centrelor populate și a întreprinderilor industriale, atenuarea viiturilor din râul Prut pentru combaterea inundațiilor, producerea de energie electrică și asigurarea, după posibilități, în râul Prut a nivelului de apă necesar navigației, aval de Nodul hidrotehnic, în limitele lungimii traseului ce se va stabili de părți.
(Foto arhivă, Alexandru Aioanei)
60 de tone de aur pur... în ruble transferabile
Valoarea investiției, potrivit acordului, era de 61.867 mii ruble transferabile (o rublă transferabilă conținând 0,987412 grame aur pur). Articolul 4 preciza faptul că părțile vor participa în cote egale la investițiile pentru realizarea Nodului hidrotehnic, inclusiv la despăgubirile pentru pagubele cauzate de inundarea produsă de lacul de acumulare și exproprierile pentru construcții.
Pentru coordonarea lucrărilor și de construcție și exploatare urma să fie înființată o comisie mixtă româno-sovietică, care avea să activeze în baza unui statut.
De asemenea, a fost instituită o comisie mixtă pentru retrasarea liniei de frontieră, înaintea umplerii lacului.
Articolul 13 din Acord prevedea faptul că Părțile au căzut de acord să folosească la toate nivelurile lacului de acumulare volumul de apă regularizat și energia electrică, în cote egale, pe toată durata existenței Nodului hidrotehnic, începând de la data intrării lui în exploatare.
”Lacul de acumulare poate fi folosit de asemenea pentru piscicultură și navigație, precum și în alte scopuri pe baza înțelegerilor ce se vor încheia între părți”, mai pevede Articolul 13 din Acord.
”Nu avem articole care să anunțe începerea lucrărilor și nici imagini de pe șantier, așa cum s-a procedat în cazul altor șantiere similare, cum ar fi lacul de acumulare de la Bucecea. În schimb, avem reportaje propagandistice despre constructori, o mitologizare a acestei categorii profesionale, care înfruntă anotimpurile, greutățile de orice fel pentru a zăgăzui apele și a contribui la modernizarea țării”, precizează cercetătorul Alexandru Aioanei.
Pe 15 iulie 1973, presa semnala prima realizare importantă de pe șantierul care număra deocamdată doar 70 de muncitori (cf. ziarul Clopotul). Cu două zile înainte, același ziar semnala că a fost realizată prima detonare de rocă din Piatra Doamnei, locul destinat să fie temelia noului garaj. Acesta a fost momentul care a marcat începerea efectivă a lucrărilor, ceea ce se făcuse până atunci intra în registrul organizării de șantier.
În 1975 au început lucrările de betonare în zona centralei hidroelectice.
În aceeași vară, Nicolae Ceaușescu efectuează o vizită la Botoșani, dar nu ajunge și pe șantierul de la Stânca-Costești.
27 octombrie 1976: Prutul intră pe ”calea trasată de oameni
În toamna anului 1976, apele Prutului au fost deviate din vechea albie în cea nouă. Momentul a fost marcat într-un cadru festiv.
”A fost organizată o ceremonie la care au participat reprezentanți din conducerea județului Botoșani și a Raionului Râșcani, s-au ținut discursuri, din partea celor două delegații, din partea muncitorilor”, punctează istoricul Alexandru Aioanei.
Pe 27 octombrie, la ora 12.20, în acordurile imnurilor de stat ale celor două țări, președinții comisiei mixte dispun șefilor de șantier zăgăzuirea apelor Prutului.
”Muncitorii și-au dat mâna”, iar Prutul ”și-a părăsit albia milenară, urmând de acum calea trasată de oameni”, scriau gazetarii vremii în ziarul local Clopotul din 29 octombrie 1976.