Supranumită Ecaterina de colegii de la Invictus, în urma ambiției și rezistenței demonstrate la ediția a IX-a a Ștafetei Invictus, sergentul-major Roxana-Magdalena Bontaș face parte din prima promoție de soldați gradați voluntari în care au fost acceptate și fete, așa că în unitățile prin care a trecut a fost mereu prima femeie, iar pentru o bună bucată de timp și singura.
Comandant grupă evacuare tehnică și mecanic-conductor pe tractorul mijlociu de artilerie ATS-59G, în Batalionul 335 Artilerie ”Alexandru cel Bun” din Botoșani, Roxana are trei slăbiciuni: arma tancuri, sportul și mașinile mari.
A intrat în armată în aprilie 2007. Absolvise Facultatea de Educație Fizică și Sport și armata tocmai scosese locuri pentru femei ca soldat/gradat voluntar.
”Mi-am dorit să port haină militară și a fost momentul prielnic. Am ales arma tancuri pentru că întotdeauna am fost atrasă de mașinile mari”, povestește Roxana-Magdalena Bontaș pentru presamil.ro.
”Tot timpul am spart gheața”
Avea 23 de ani și a vrut să-și construiască o carieră militară de la zero, de la primul pas.
”Din familie, doar eu am avut nebunia de a alege cariera militară. Tatăl și sora mea spuneau că n-o să rezist, că sunt o fire sensibilă, la două cuvinte plâng”, își amintește.
”Nu cred că a fost un avantaj să fiu prima femeie în fiecare loc în care am mers. Dacă nu mă descurcam, cele care ar fi venit după mine ar fi fost privite cu îndoială. Din 2007 și până acum, s-a schimbat atitudinea, dar mai e până să ajungem să pornim de pe aceeași treaptă cu bărbații militari, în percepția celorlalți. Am și plâns, e drept. La început era foarte greu, întâlnești tot felul de persoane și apar tot felul de discuții, dar am depășit acele momente. Am fost mereu o luptătoare și am învins de fiecare dată”.
A făcut instrucția de bază la Caracal și a depus și jurământul. A stat trei ani și jumătate soldat și apoi a absolvit școala de subofițeri de la Pitești, la tancuri, în 2010.
”Tot timpul am spart gheața. Eram singura femeie soldat care conducea tancul, apoi, singura femeie din promoția de subofițeri de tancuri, am mers la rachete antiaeriene, mecanic conductor pe complexul de rachete antiaeriene KUB. Am demonstrat că-mi era locul și acolo”.
”Mi-au lipsit tricolorul, să aud imnul dimineața”
Obișnuită să aleagă drumuri mai puțin umblate și îmboldită de cea de-a doua slăbiciunea a sa – mașinile mari, Roxana și-a luat un an de concediu fără plată și a plecat șofer pe tir. A făcut transport pe comunitate cargo și a văzut Europa.
”M-am revăzut cu un coleg de școală militară, tot tanchist, care își dăduse demisia și am făcut echipaj cu el. Am văzut Ungaria, Austria, Germania, Elveția, Italia, Franța, Belgia, Olanda. E bine să faci o pauză, dar dacă iubești ceea ce ai făcut, îți lipsește. Mi-au lipsit tricolorul, să aud imnul dimineața și m-am întors”.
De când a intrat în sistem, a schimbat de multe ori garnizoana.
”Nu mi-e frică de noi începuturi, explică. A fost la Bacău, la Botoșani, la Pitești, Medgidia, Iași, apoi a mers detașată la Suceava, la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc. De acolo mi-am luat fără plată un an și de doi ani sunt înapoi la unitatea din Botoșani”.
Așa cum îi stă bine unui militar, marea pasiune este sportul.
”Pasiunea pentru sport a fost dintotdeauna. Am practicat atletism în liceu, apoi am absolvit facultatea de sport și am continuat în armată. Am fost titular la toate fazele de concursuri sportiv-militare, la duel, patrule, triatloane”.
În 2011, a luat locul I pe minister la tragere cu pușca mitralieră și la aruncarea grenadelor la distanță și precizie. ”Voi continua cu sportul militar pentru că îți intră în sânge, nu poți să te oprești când vrei, tot îți dorești competiții, performanță”.
Așa a aflat de Ștafeta Invictus. Și iar a spart gheața.
”Anul trecut, am îndrăznit să încerc traseul roșu, cu bicicleta”. Roxana a participat la Ștafeta Invictus, pe traseul București-Carei, parcurgând cu bicicleta 1.600 de km. A fost cel mai lung traseu și l-a ales pentru că trecea și prin garnizoana în care lucrează, și prin orașul în care locuiește.
”Anul acesta mi-am propus să merg pe altă culoare, galben sau albastru. Iar anul următor, pe ce a rămas, ca să fac toate culorile drapelului pe bicicletă”.
”După mine, băieți!”
A fost singura care a parcurs întreg traseul. Bicicleta cu care a mers era neadecvată și înălțimii, și traseului, o bătrânică de peste 50 de ani, dar a dus cursa până la sfârșit. ”Mi-am luat concediu de odihnă și am plecat. A durat 19 zile. Cea mai mare bucurie a fost că i-am cunoscut pe cei din echipa Invictus, militarii răniți. Atunci când mi-era mai greu, mă gândeam la ei și simțeam că dacă ei au putut să treacă peste momentele cele mai grele din viața lor și încă ne sunt repere, mai pot și eu”.
Atunci și-a primit porecla. Colegii, pe traseu, o strigau Ecaterina (n.a. Ecaterina Teodoroiu), iar ea le răspundea, zâmbind: ”după mine, băieți!”.
”O mare împlinire sufletească a fost când am fost invitați la Casa Regală și Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, ne-a acordat diplome de apreciere. Ziua aceea n-am să o uit niciodată, cu atât mai mult că sunt născută în aceeași zi și lună cu Majestatea Sa”.
A participat apoi și la prima ediție a semi-maratonului Invictus, din Bistrița, mai scrie sursa citată. ”Continui să fac mișcare, automat și cei de lângă mine sunt atrași. Am 39 de ani, dar mai pot. Văd că sunt un exemplu pentru ei, iar asta mă bucură”.