Botoșani, 16 noiembrie 2012, Cinema Unirea. Sală plină la premiera filmului ”După dealuri”, proiecție de gală la care regizorul Cristian Mungiu ”delegase” un singur actor din distribuție: Dana Tapalagă.
Mulți prieteni ai actriței veniți să o revadă, unii după mulți ani. Înainte de povestea acelei seri de noiembrie, trebuie să ne întoarcem în timpul de demult, când patru tineri și un proaspăt actor trăiau magia scenei la Botoșani.
Frumoșii nebuni ai micului oraș: Cei patru care au cucerit lumea!
Înainte de a fi admisă - în 1990 - la Academia de Teatru și Film (UNATC-ul de astăzi) din București, Dana Tapalagă jucase pe scena de la Botoșani. Colaborase cu Teatrul „Mihai Eminescu” pentru spectacolul „Femeia îndărătnică”, de William Shakespeare, unde fusese Catarina/Bianca.
Însă Botoșaniul avea să rămână, peste ani, povestea unor prieteni buni, actori care trăiau, în acei ani ai comunismului, un entuziasm artistic unic. Nu întâmplător, CV-ul Danei Tapalagă consemnează astăzi spectacolul „Secvențe”, realizat de Dan Puric (angajat pe atunci la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani), cu o distribuție formată din Dana Tapalagă, Vlad Ivanov, Carmen Ungureanu și Daniel Badale.
Ei erau trupa Facies. Alături de Dan Puric, aveau să scrie o pagină de neuitat în istoria teatrului botoșănean, încă din vremea în care, în afară de Dan Puric, niciunul dintre ei nu era încă actor profesionist.
Într-un interviu din 2012, în care o întrebam de prima experiență în teatru, Dana Tapalagă își amintea de emoțiile acelui început: "Cea mai intensă experiență a fost pregătirea spectacolului "Secvențe", alături de prietenii mei Carmen Ungureanu, Vlad Ivanov și Daniel Badale… Sub bagheta magică a lui Dan Puric am lucrat intens câteva luni. Dan ne-a crescut și ne-a format ca viitori artiști. Am fost o norocoasă, spre deosebire de alți tineri din zilele noastre. Când mă gândesc la acei ani îmi dau lacrimile... Cât entuziasm… câtă implicare… câtă dăruire! Alături de Dan Puric simțeam că răul nu există. Că zborul este posibil pentru artist și că trupul poate picta răsăritul... Au fost oameni la Botoșani care ne sprijineau foarte mult, printre care doamna Elena Hariuc (Casa Tineretului), doamna Carmen Simionescu (Casa Armatei)”.
Pentru a întregi imaginea acelui început, aducem aproape o altă mărturie, culeasă din presa timpurilor ce aveau să vină. Devenit unul dintre cei mai mari actori ai României, actorul Vlad Ivanov se întoarce deseori la anii de la Botoșani. "L-am cunoscut pe Dan Puric în clipa în care eu eram în Botosani și frecventam Școala Populară de Artă. Era înainte de 1989, iar el venise ca actor stagiar. Cochetam cu pantomima, eu și încă doi colegi, și l-am rugat să vadă niște numere de-ale noastre. A fost foarte încântat și s-a bucurat că poate face o trupă pe care s-o conducă. Cu această trupa am ajuns în București și, practic, toți din trupa de pantomimă suntem acum actori. E vorba de Daniel Badale, de Carmen Ungureanu și Dana Tapalagă".
”Acolo, la Botosani, am făcut prima mea trupă de teatru, cu tineri care acum sunt, la rândul lor, mari actori în București”, avea să mărturisească și Dan Puric în 2006, într-un interviu pe care mi-l acorda în presa scrisă.
Și avea dreptate. Toți cei patru actori aveau să devină actori profesioniști pe marea scenă a teatrului românesc.
În 1990, Dana Tapalagă părăsea Botoșaniul pentru a urma cursurile Academiei de Teatru și Film din București. Nu se va mai întoarce la Botoșani decât pentru a se bucura de liniștea familiei, pe care o iubea nespus de mult.
Întoarcerea acasă ca actor profesionist
În noiembrie 2012 venea la Botoșani ca actriță a filmului ”După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu. Interpreta rolul Maicii starețe. Filmul fusese deja premiat la Cannes, producea îndelungi dezbateri, iar Dana Tapalagă își consuma bucuria unei reveniri la viață după întâmplări care o doborâseră.
Nu ştiam că, înainte de acel film, Dana Tapalagă abia se întorsese din alte vieţi, pe care le trăise cu o intensitate de personaj al unui destin pe cât de dureros, pe atât de încărcat de splendoare. Soțul ei, Patric Petre Marin, murise într-un accident rutier. ”Cristian m-a luat în filmul lui atunci când toată lumea - mai puțin familia mea - m-a abandonat. Unii poate au crezut că moartea se ia, alții nu doreau oameni triști alături... Cristian a avut încredere în mine. Alături de el și de colegii mei am reînvățat să râd, am scăpat de cortizon, am învățat să merg înainte”, îmi povestea într-un interviu din acel 2012, înainte de premiera de la Botoșani.
Am așteptat-o cu emoție. Îmi amintesc zâmbetul ei, de cum a intrat în Cinematograful Unirea. Împrăștia o bucurie aproape nepământeană. Scotocea cu privirea tot ce i se derula prin fața ochilor: oameni, ziduri, peliculă, cuvinte spuse, tăceri adânci. Era asaltată de prieteni vechi, de actori – puțini, e adevărat, chiar și de cei care nu o cunoșteau, dar erau atrași de magnetismul ei uriaș. Ne-am îmbrățișat și i-am spus că vorbim după film. ”Abia aștept să îmi spui părerea ta”, mi-a șoptit și am intrat în sală.
Finalul proiecției de la Botoșani regăsea publicul suspendat într-un alt univers, prins parcă într-un soi de falie a timpului netrăit. A fost mai întâi o tăcere grea, apoi aplauzele au izbucnit frenetic și nestăpânit.
Ne-am regăsit în holul cinematografului. Înconjurată de data aceasta de tot publicul încântat de ce văzuse, Dana scria autografe, povestea și zâmbea la fel de nepământean. M-am strecurat să o felicit și i-am promis că vorbim când toate se vor liniști.
O noapte și o dimineață
La nici o oră de la premieră, în fața laptopului, degetele scufundă tastatura într-o frământare surdă de stări, revolte şi nerăbdări ce se vor aruncate în cuvinte. Mărunţeam cadru cu cadru filmul lui Mungiu. Era incredibil câte înţelesuri se aşezau acum îndărătul ochiului interior, fără să fie nevoie de argumentări, teorii sau dogme grele în adâncurile lor.
Nu apuc să scriu decât două-trei fraze. Telefonul pâlpâie, deşi e aproape miezul nopţii. Mesajul de pe ecran nu-mi dă răgaz să despart încă personajul din film de actriţa care mi-e atât de dragă. Mă roagă să o sun.
Povestim câteva zeci de minute despre film și îi simt prin telefon emoția, nerăbdarea, neliniștea. Mă uit la ceas, timpul se rostogolise mult peste miezul de noapte. La un moment dat îmi spune: ”E târziu pentru tine?”. Îi spun că nu există târziu atunci când bucuria se împlinește atât de frumos. ”Atunci ia un taxi și vino la mine, la hotel. Putem vorbi în liniște, mi-ai face o mare bucurie!”.
Așa aveam să trăiesc una dintre cele mai emoționant-tulburătoare întâlniri din viața mea. În acea noapte, în camera unui hotel din Botoșani, am ascultat povești, am înțeles cum viața se transformă uneori în râu învolburat, apoi în ocean de liniște. Nu apăruse încă în viața Danei cascada ce avea să o arunce într-o suferință trupească fără întoarcere…
Ne despărţim greu de povara dulce a poveştilor. Se făcuse duminică, o zi numai bună de trăit...
Duminică, slujba din Biserica Vovidenia
Slujba e pe sfârşite. Biserica Vovidenia din Botoșani e înţesată de oameni, aproape suflet peste suflet. Cu greu, câte un copil sau vreo bătrână reuşesc să se strecoare pe firavul culoar rămas pe mijlocul bisericii.
Pe Dana o văd de departe. Luminoasă, cu chipul jucându-se între seriozitate, cumsecădenie şi copilărie. Poposim în pridvor şi aglomeraţia o duce cu un pas în spatele meu. Aşteptăm binecuvântarea finală. Acolo, în pridvorul Bisericii Vovidenia, aveam să trăiesc o minunată întâmplare. O altă minunată întâmplare…
”Mântuieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvintează moştenirea Ta...”, se aude din faţă, şi creştinii se pregătesc să străbată cu vocea tot aerul necuprins:
”Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc...”.
Şi atunci se întâmplă ceva neașteptat. În spatele meu, la jumătate de pas, nu mai ştiu cine se află. Nu îndrăznesc să întorc privirea, nici măcar să abat ochiul spre ea. Îi simt apropierea, dar vocea mă duce acolo, în filmul pe care îl văzusem cu o seară înainte. Lângă mine trăieşte, cântă, şi nu în afara timpului sau a vieţii, Maica Stareţă! Forţa pe care o emană este atât de puternică, vocea care cuprinde întregul pridvor, freamătul pe care îl împrăştie ca o lumină... Simt emoţia în jurul meu, în toţi cei aflaţi, ca şi mine, în mijlocul întâmplării.
”...am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi...”.
”Amin”, şoptesc mai mult pentru a fixa, cu un clic al memoriei, acea clipă pe care o primisem în dar.
Ca şi cum fusese conştientă de (pre)facerea acelei bucăţi de timp, Dana Tapalagă revine, cu jumătate de pas, printre noi. Zâmbeşte luminos şi scotoceşte prin rucsacul pe care îl purtase tot timpul pe spate. Scoate o punguţă de bomboane şi o ascunde şugubăţ într-o mână. Din când în când simt cum îmi strecoară în palmă câte o bomboană, ca într-un joc de copii…
Acasă, termin textul despre film, dar scriu și despre ”Maica stareță” din Biserica Vovidenia. Îi trimit textul cu temeri, cu emoție, cu neîncredere. Nu știu cum va reacționa.
La scurt timp îmi scrie: ”M-am făcut mică... E prea mult, prea mult... Ştiu, aşa a fost şi pentru mine atunci, în biserică: prea mult, dar niciodată prea frumos! Pentru că frumosul e frumos și atât!”.
Mulțumim, Dana Tapalagă!
Luminată îți fie veșnicia și să rămâi printre îngeri tot așa extraordinară cum ai trăit pe pământ!
- În memoria actriței Dana Tapalagă (21 decembrie 1968, Botoșani – 19 iulie 2026, București)
