Într-un capăt de iarnă, în anul 2019, Profesorul Mihai Tironiac pleca la cele veșnice. Discret și parcă răstălmăcind propria dispariție într-un zâmbet năstrușnic, fără să facă zarvă prin moartea-i, așa cum nici viața lui nu se năpustise vreodată peste cei care îl cunoșteau. Cu toate acestea, nimeni nu l-a uitat. Nimeni nu a mai întâlnit după el un spirit atât de puternic, un dascăl atât de dedicat nu doar unei profesii, ci fiecărui elev care i-a trecut prin mână și prin suflet.
La cinci ani de la plecarea eminentului dascăl, îl provocam pe un fost elev al Profesorului Mihai Tironiac să scormonească în desaga cu amintiri. Să dea frâu liber emoției, să se întoarcă în vremea de demult, când la catedra unei clase din Liceul Laurian se afla un om pe care generații și generații de elevi l-au purtat în inimă.
Au mai trecut mult peste doi ani până când fostul elev al Profesorului să rostuiască în cuvinte amintirile și să ni le transmită. Așteptarea a meritat! Îi mulțumim lui Florin-Octavian Robu pentru această evocare a Profesorului Mihai Tironiac, un dar de preț nu doar pentru foștii elevi, ci și pentru Educația botoșăneană. La finalul acestor rânduri revenim cu câteva date despre Florin-Octavian Robu, fostul elev al Profesorului Mihai Tironiac. (Florentina Toniță)
(Profesorul Mihai Tironiac și fostul său elev, Florin-Octavian Robu)
”Omul care ne-a învățat să gândim singuri, cel care s-a așezat lângă noi în tăcere!
Scriu acum, la vârsta pe care o avea el când l-am cunoscut.
E un gând care mă urmărește de fiecare dată când mă apuc să pun pe hârtie amintirile astea: eu, azi, ajuns exact în punctul din care el privea lumea atunci, în anii aceia de liceu în care am dat pentru prima dată peste un profesor de fizică altfel decât toți ceilalți. Poate de-asta îl visez și acum, la atâția ani de la plecarea lui spre stele - pentru că, într-un fel, l-am prins din urmă. Sunt acum acolo unde era el, și abia acum înțeleg, cu adevărat, cât de mult mi-a oferit.
Se numea Mihai Tironiac. S-a născut pe 8 septembrie 1938, la Vicovu de Jos, în Suceava, și a ajuns, printr-un drum pe care nu-l cunosc, profesor de fizică la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani - și avea să rămână acolo mai bine de patruzeci de ani. A plecat spre stele pe 8 februarie 2019.
L-am întâlnit prima dată la clasă, cu note bunișoare deja la științele exacte, mai ales la fizică, venind din gimnaziu cu încrederea liniștită a celui care se descurcă. Nu a durat mult până am înțeles că mă înșelam - nu în privința notelor, ci în privința a ce înseamnă, de fapt, să știi ceva.
Avea regulile lui, pe care nu le-am mai întâlnit la niciun alt profesor. Cerea, pentru lecția următoare, un rezumat, de regulă în șapte puncte - deși nu se supăra dacă ieșeau șase sau opt - și insista ca fiecare formulă să respecte ceea ce numea „legea statuii”: în jurul ei trebuia lăsat un spațiu liber, la fel cum în jurul unei statui se lasă loc pentru cei care vin să o admire. Rezumatele acelea ni le verifica el însuși, la începutul fiecărei ore. Mi-a luat ani să înțeleg că nu vorbea despre estetică, ci despre respect - respectul pe care trebuie să-l ai pentru un adevăr știut de mult.
Ne vorbea des despre detașare - despre detașarea de lume, de obiecte - considerând că doar un om detașat e cu adevărat liber. Îl studia pe Eminescu cu o insistență aparte și spunea despre el, fără nicio ezitare, că nu înnebunise, ci fusese un străluminat, motiv pentru care contemporanii lui nu-l putuseră înțelege. Ne-a arătat, la un moment dat, reprezentarea homunculusului lui Penfield - desenul acela straniu al corpului uman așa cum îl „vede” cortexul cerebral, cu mâna și degetul mare ocupând un spațiu disproporționat. Se folosea de el ca să ne convingă de ceva ce repeta des: că nu poți învăța cu adevărat până nu pui mâna să scrii - din percepția vizuală și cea auditivă înveți puțin, spunea, dar ce scrii cu mâna ta rămâne mult mai adânc întipărit în minte.
Avea grijă, cu o stăruință aparte, de elevii care riscau să rămână corigenți. Din proprie inițiativă, îi lua cu el din clasă în clasă, pe unde avea ore, ca să le dea șansa de a susține lucrări din toată materia - „maratoanele”, cum le spuneam noi. Nu erau tratați ca niște cazuri pierdute, ci ca oameni care merită încă o încercare, iar asta îi ferea, ciudat de firesc, de disprețul colegilor. La el, eșecul nu era o rușine - era o etapă.
Dar cea mai grea și mai frumoasă lecție am primit-o în afara orelor, la meditațiile lui gratuite de seară, de două ori pe săptămână, cu ușile deschise oricui vrea să vină. Îmi aduc și acum aminte de primul test de-acolo: am luat un 2. Am încercat toate problemele, dar aproape nimic nu mi-a ieșit - fiecare avea un șiretlic ascuns, pe care îl înțelegeam abia după test, când rezolvam problemele împreună cu el. Teoria, oricât de bine ai fi știut-o, nu te ajuta cu nimic la notă - testul se dădea pe probleme, iar acolo nu puteai aplica o formulă orbește, din prima, fără să gândești; trebuia să înțelegi cu adevărat ce faci. Am fost șocat de nota aceea, cum rar am fost șocat de ceva la vârsta aia. A trecut multă vreme până am luat prima notă peste 5, în timp ce la clasă luam în continuare note maxime - și cred că exact acolo, în diferența dintre cele două lumi, am înțeles pentru prima dată ce voia să spună el când repeta, aproape ca pe o incantație: „Gândiți, gândiți singuri, învățați să gândiți”.
Nu credea în manual ca punct final, ci doar ca punct de plecare. Considera intuiția un fruct al studiului individual, nu un dar din naștere, și ne spunea mereu că există întotdeauna ceva mai complicat, mai profund, dincolo de ce credem că știm deja - deci niciodată nu ne puteam permite să ne mulțumim cu puțin.
Vorbea des, la orele de fizică, despre rezonanță, și o făcea cu o pasiune care depășea cu mult conținutul strict al manualului. Mult mai târziu, citind ce s-a scris despre el, am aflat că fenomenul îl fascina de zeci de ani, dintr-o meditație personală asupra a ce înseamnă fericirea - și că anul acelei descoperiri a fost 1971. În acea perioadă m-am născut eu. Nu știu ce să fac cu o asemenea coincidență, dar n-am putut s-o trec cu vederea. Spunea că toate tehnicile de relaxare a minții și toate riturile religioase, oricât de diferite ar părea la suprafață, au ceva comun la bază - iar acel ceva, credea el, era rezonanța. Când ne vorbea despre unde și frecvențe la clasă, preda, fără să știm noi, din interiorul propriei sale cosmologii - pentru el, rezonanța fizică și armonia dintre oameni erau, probabil, aceeași lege, manifestată pe planuri diferite ale realității.
Era fascinat și de undele staționare - nu doar de rezonanță, ci de fenomenul lor în general. Studia forma piramidelor egiptene, construite după raportul de aur, și „efectul de piramidă”: spunea că acesta apare datorită structurii geometrice a piramidei, care generează unde staționare concentrate la o treime de bază. Chiar atunci, în liceu, am scris un articol în care am demonstrat matematic formarea undelor staționare exact la acea înălțime - o treime din bază. Mai am și acum articolul acela, îngălbenit de vreme, nepublicat vreodată.
Înainte de Olimpiada Națională de Fizică din 1990, la care aveam să reușesc, mi-a dat o carte de exerciții și probleme de fizică în limba franceză - mult superioară, ca nivel, manualelor noastre de liceu. Cred că fără pregătirea aceea suplimentară n-aș fi ajuns unde am ajuns atunci.
De la el am auzit, pentru prima dată, cuvântul yoga. M-a fascinat atât de mult, încât am reușit să împrumut de la un coleg un manuscris litografiat - o lucrare a unui autor bulgar, tradusă în română, tipărită în circuit închis pentru studenții de la Educație Fizică. A fost primul pas al unei călătorii mult mai lungi decât bănuiam atunci. Practicam hatha yoga, eram la liceu, mai flexibil decât sunt azi, iar întâlnirile clubului de yoga aveau loc după-amiaza, chiar la liceu. Tot el m-a învățat, într-o dimineață, un exercițiu de încălzire cu respirație, în doisprezece puncte, patru timpi pe inspirație, opt pe expirație, pentru toate încheieturile - o tehnică de absorbție și încărcare de energie pe care încă o țin minte și o practic uneori, chiar dacă anii au trecut.
În anul întâi de facultate, în 1990-1991, mi-a dat o copie xerox după „Raja Yoga” a lui Patanjali - yoga minții. Am copiat-o de mână, în întregime, pe atunci - și cartea aceea, scrisă de mine, o mai am și acum; de curând am început chiar s-o tehnoredactez pe calculator, ca s-o pot păstra mai departe. De la yoga am ajuns la filozofia orientală, la concepte precum samskaras - acele amprente adânci pe care experiențele le lasă în mintea noastră, modelându-ne fără să ne dăm seama. Tot el ne-a împins spre lecturi pe care nu le-am fi ales singuri la vârsta aceea - „Suferințele tânărului Werther” a lui Goethe a fost, pentru un adolescent hrănit cu rigoarea științelor exacte, un adevărat seism interior: prima întâlnire serioasă cu ideea că profunzimea nu are nevoie de formule ca să fie adevărată.
Mi-a dat cărți de-a lungul multor ani, nu doar în liceu - mi-a mai dat, chiar și în anii de facultate, o carte despre sinergetică, acea știință de graniță a autoorganizării sistemelor, cărți despre cosmologie, despre atractorii din matematică și altele. Unele dintre ele aveam să le folosesc mult mai târziu, la elaborarea lucrării mele de licență de la Facultatea de Fizică din Iași - „Fenomene de autoorganizare în fizica plasmei - fulgere globulare”. Despre fulgerele globulare, de altfel, discutasem cu el încă din liceu. Firul acela - fascinația pentru sisteme care se organizează singure, fără o comandă din exterior - nu s-a oprit nici acolo: e, într-un fel, același fir pe care-l urmez și acum, în cercetarea mea actuală de doctorat în domeniul inteligenței artificiale, aflată încă în desfășurare, dedicată unor arhitecturi neuronale care se autoorganizează, adaptiv, pe măsură ce învață.
Însă locul unde l-am cunoscut cu adevărat n-a fost nici clasa, nici clubul de yoga de la liceu, ci casa lui. Împreună cu un coleg, Andrei, mergeam uneori acolo, seara, discutând despre poezie, despre filozofie, despre căutare. Am petrecut, o dată, un revelion la el acasă. Considera spiritualitatea și practica yoga o cale strict personală - vorbeam despre ea, dar fiecare o trăia cum credea de cuviință, fără să ne impună vreodată un sistem rigid. O seară am discutat îndelung despre Hermes Trismegistul - nu mai știu exact ce anume ne captivase atunci, dar țin minte intensitatea discuției, felul în care timpul trecea altfel când vorbeam despre asemenea lucruri cu el.
Îl pasiona și numerologia, la fel de mult. Era fascinat de Uri Geller și de puterea lui, reală sau nu, de a îndoi metalul cu mintea. Avea o teorie a lui, complet personală, despre Jean Michel Jarre - credea că francezul compunea muzică în funcție de undele alfa emise de subiecți umani, și că muzica electronică, în general, stimulează exact aceste unde ale creierului, aducându-l pe ascultător mai aproape de starea aceea de calm profund pe care el o căuta prin dans și prin meditație. Asculta mult Jarre, îl asculta și pe Didier Marouani, dar avea o slăbiciune pentru Michael Jackson - mai ales pentru „Dirty Diana”. Cred că, în mintea lui, toate acestea - rezonanța fizică, dansul, muzica electronică, yoga, hermetismul, numerologia - erau fațete ale aceleiași căutări unice.
Când întâlnea oameni care veneau să-i reproșeze ceva, sau dornici de ceartă, își închipuia că este o oglindă care reflectă înapoi toate energiile negative, fără să le preia, și îi întâmpina cu un zâmbet. De asemenea, obișnuia să spună că a învăța să înveți e cel mai important lucru.
A fost, pentru mine, un ghid spiritual. Scopul discuțiilor noastre, în esență, era unul singur: cunoașterea. Nu răspunsuri anume, cât mai ales întrebarea aceea neobosită, mereu vie, prin care ne împingea, fără să ne dăm seama, să gândim cu mintea noastră.
Andrei a plecat pe alt drum decât al meu. Când eu intram la facultate, el s-a călugărit. Ultima dată l-am văzut la Iași, începuse să picteze icoane pe lemn; mai târziu am aflat că ajunsese la Mănăstirea Tarcău, din județul Neamț. A murit în 2017, la doar 47 de ani. Nu știu ce anume căutase el în discuțiile noastre despre filozofie și poezie, purtate în sufrageria profesorului - poate exact drumul pe care avea să-l aleagă, mult mai radical decât al meu. Dar cred că amândoi am fost formați, în feluri diferite, de același om, în aceleași seri.
Trecut de 70 de ani, spunea el, într-un interviu, că dansul devenise secretul descătușat al vieții lui. Vorbea despre dans încă de pe vremea când eram eu la liceu, cu mult înainte să aflu despre Cercul de optimizare a Vieții. Ideea i-a venit din dansul cosmic al lui Shiva, zeul hindus reprezentat dansând în centrul unui cerc de flăcări, simbol al bucuriei și al eliberării prin mișcare - o imagine pe care o întâlnisem împreună, în lecturile noastre despre filozofia orientală.
Știam despre acest cerc de dans, deși n-am participat niciodată - veneam rar la Botoșani, doar o dată pe an. Despre continuitatea lui, de peste un sfert de veac, în podul Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoșani, am aflat mai multe abia mai târziu, din presa locală.
Florentina Toniță, jurnalistă botoșăneancă apropiată de el, a scris undeva despre povestea pe care i-a spus-o el într-o vară grea a vieții ei - povestea omului care aduce ploaia doar așezându-se în tăcere printre oameni. Regăsesc în ea ceva din felul lui de a fi cu noi toți: prezent, tăcut, și retras fără să ceară recunoaștere.
În vara asta am fost la blocul în care a locuit, pe strada Săvenilor. Pe profesor îl vizitasem ultima dată în 2017. Am stat pe o bancă din fața blocului, și tot ce credeam că uitasem a început, încet, să se întoarcă. Poate de-asta scriu acum toate acestea, nu ca să nu se uite, pentru că, la drept vorbind, nici eu nu l-am uitat vreodată, ci pentru că am ajuns, în sfârșit, la vârsta la care el, atunci, era încă în căutare, la fel cum sunt și eu acum.
Florin-Octavian Robu”
Pe urmele Profesorului!
Florin-Octavian Robu a avut un traseu cu mai multe etape. După ce a absolvit Colegiul ”A.T. Laurian”, profil Informatică, a urmat Facultatea de Fizică în cadru Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. O vreme a activat ca profesor în mai multe licee din Brăila, perioadă în care a elaborat trei manuale de fizică în format electronic, omologate de Ministerul Învățământului de la acea vreme. Ulterior a devenit programator la o firmă de IT din Galați, unde a realizat software educațional.
Nu după mult timp a intrat într-o structură militară, de unde a trecut în rezervă în urmă cu câțiva ani. Nu a stat, însă, departe de amfitreatele universitare. A urmat, în paralel, Facultatea de Informatică (învățământ la distanță la Universitatea Transilvania din Brașov) și Masteratul în Informatică (la Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați), în prezent fiind doctorand la Universitatea din Galați, cu o cercetare în domeniul Inteligenței artificiale - arhitecturi neuronale care se autoorganizează.
”Aș spune, deci, că profesia mea actuală este cea de doctorand/cercetător în domeniul inteligenței artificiale. Cred că, într-un fel, am fost mereu în căutarea a ceva, exact cum eram și pe vremea când discutam cu domnnul profesor despre filozofie și fizică deopotrivă”, ne mărturisește Florin-Octavian Robu.
În prezent locuiește în Galați, însă revine des acasă, la Botoșani, unde se află părinții săi.
”Data viitoare când voi ajunge în Botoșani, o să mă așez pe banca din fața blocului unde a locuit domnul profesor și voi medita, așa cum poate făcea și domnia sa pe vremuri”, sunt cuvintele pe care ni le-a transmis fostul elev al Profesorului.