Într-o lume tot mai tehnologizată, dar în același timp tot mai indiferentă la nevoile reale ale societății, frontul de luptă pare că s-a mutat în interiorul familiei. Specialiștii sunt de acord că a crescut îngrijorător numărul persoanelor afectate de adicții, acest fapt afectând grav societatea, cu impact major asupra sănătății, economiei și relațiilor sociale. Vieți distruse, familii destrămate, copiii capabili de crimă, părinți prăbușiți în hăuri suicidare.
Cele mai întâlnite adicții sunt cele privind substanțele (droguri, alcool, tutun), dar și dependența de jocurile de noroc sau utilizarea excesivă a tehnologiei și rețelelor sociale.
De aceea este foarte importantă conștientizarea, dar mai ales abordarea sinceră a acestui subiect, știind că, dincolo de ravagiile asupra organismului, adicțiile vin la pachet cu stigmatizarea și negarea.
Pentru a afla cum, dar mai ales unde pot primi sprijin persoanele care pierd controlul asupra propriilor vieți, am vizitat Centrul de Consiliere și Tratare a Persoanelor Afectate de Adicții „Sfântul Apostol Andrei” – Botoșani, unde am stat de vorbă cu preotul Andrei Manolea.
”Este un loc unde greșelile din trecut nu definesc cine ești, iar speranța nu este doar un cuvânt, ci o făgăduință pe care o trăim împreună”, aflăm din prima clipă în care am pășit pe ușa Centrului ”Sfântul Ap. Andrei”, aflat în incinta Protopopiatului Botoșani.
O mână de oameni, aici, a ales să se dedice recuperării integrale a persoanei – a trupului, a minții și a sufletului – pentru orice fel de dependențe, de la alcool și droguri, la jocuri de noroc.
Pr. Andrei Manolea: ”Adicție vine din latinescul addictus, care înseamnă sclav, sclavie”
-Părinte Andrei Manolea, vă mulțumim că ne-ați primit la Centrul ”Sfântul Apostol Andrei”, un centru de consiliere și tratare a persoanelor afectate de adicții, singurul de acest fel la nivelul județului Botoșani. Pentru că este vorba despre un termen intrat relativ recent în limbajul comun, vă rugăm să ne explicați – pe înțelesul tuturor – ce înseamnă adicția.
-Termenul de adicție vine din latinescul addictus, care înseamnă sclav, sclavie. Deci persoana care ajunge la adicție – sau la dependență, cum spunem noi, pentru a fi mai ușor de înțeles de către oameni – își pierde, cumva, libertatea. Se angajează spre consumul unei substanțe sau către un anumit comportament care duce la dependență, la adicție. Pe scurt, adicția înseamnă să fim robii unei substanțe sau ai unui comportament.
-Adicția nu se instalează de la început. Apare ca un obicei inocent, aparent nevinovat. El devine din ce în ce mai des, până la dependență. Cât durează acest proces? Cum ne dăm seama că am depășit această graniță dintre simpla plăcere și adicție?
-Parcursul acesta depinde și de vârstă. În cazul bolii alcoolismului, de la primul pahar și până la instalarea dependenței, în cazul unor adolescenți, perioada este de la cinci la 15 luni. În cazul unei persoane mature, perioada este de la cinci la 15 ani. În urma unui parcurs constant în consum – consum azi, consum mâine -, la un moment dat anesteziezi anumite stări lăuntrice pe care nu reușești să le gestionezi prin forțele proprii și nu reușești să i le lași Lui Dumnezeu, apelezi la substanțe sau la un anumit comportament care să te facă pe moment fericit. Ei bine, în urma acestui parcurs, zi de zi, la un moment dat se instalează dependența.
Cum ne dăm seama că o persoană ajunge dependentă? Uneori prea târziu. Constatăm că dependența s-a instalat atunci când încep să apară efecte sociale negative. Adică persoana în cauză nu își mai duce la capăt responsabilitățile, se izolează și își pierde locul din societate și din familie, mai ales.
”Când punem eticheta de rău-voitor unui dependent, îl transformăm într-un personaj negativ”
-Mai există o graniță pe care o trecem, conștient sau inconștient. Cum ajungem de la prejudecată la judecată? Ați rostit mai devreme un cuvânt cu care noi nu suntem atât de obișnuiți, în acest context: ”boala” alcoolismului. Noi, ca societate, nu tratăm alcoolismul ca o boală. Avem mai întâi prejudecăți, prin care ajungem la judecată. Cum vă situați dvs. față de acești oameni?
-Constatăm cu durere că societatea, atunci când întâlnește o persoană dependentă, primul impuls este acela de a intra într-un soi de judecată. Noi punem accentul pe faptul că dependența este o boală. De exemplu, o persoană consumă o prăjitură pentru a se simți bine, nu pentru a ajunge diabetică. La fel și persoana care ajunge la dependență: alege să se simtă bine pe fondul unor frustrări, pe fondul unei eredități… Și atunci, consumând, persoana ajunge la dependență. Ea nu alege să ajungă dependentă, ci alege să se simtă bine. Dependența este o boală, are parametrii unei boli, noi spunem că este o boală primară în sine, dar care progresează în timp, devine cronică și apoi fatală. Dacă noi, ca societate, am înțelege că dependența este o boală, ne-am putea apropia cu mai multă ușurință de aceste persoane.
Pentru că, atunci când punem eticheta de rău-voitor unui dependent, îl transformăm într-un personaj negativ. Ceea ce este fals. Oamenii aceștia au pierdut cumva busola, dar sunt oameni importanți. În primul rând în fața Lui Dumnezeu și, ca atare, și noi ar trebui să privim așa. Eu spun de multe ori la consiliere, mai ales persoanelor co-dependente (adică celorlalți din familie): ”Vreți să îl vindecați prin forță?”. Este ca și cum te duci la patul unui bolnav și tragi de el: ”Nu vrei să te ridic?”. Așa este și în cazul dependentului, când încercăm prin forță, prin judecată, să îl aducem la un numitor mai bun.
-Centrul ”Sfântul Andrei” sprijină persoanelor afectate de adicții, cu sediul în incinta Protopopiatului Botoșani, spunem asta pentru cei care nu știu aceste detalii. Oferiți atât sprijin duhovnicesc, cât și științific. Nu este vorba doar despre a comunica. Recuperarea reface legătura dintre trup, minte și suflet. La ce să se aștepte o persoană care îndrăznește să ceară ajutor?
-În general, intrând în programul de recuperare, persoana dependentă este învățată să nu aibă așteptări. Nici de la sine, nici de la ceilalți. În același timp, persoana care apelează la serviciile noastre ar trebui să vină cu gândul și cu înțelegerea că aici se află niște oameni care nu o judecă, care îi acordă timpul lor în mod gratuit, cu binecuvântarea IPS Teofan. Ar trebui să vină cu gândul că aici nu o judecă nimeni și că este bine primită. Mai ales că toți sunt înțeleși în boala lor, în căderea lor.
”Eu nu asta încerc să discut cu tine aici!”
-Cum abordați persoanele care se află în situații foarte grave, dar nu sunt atât de apropiate de biserică? Poate se gândesc că nu vor fi primite, poate le este teamă să accepte ajutorul din partea bisericii?
-Au fost și multe situații în care am avut persoane care nu au contact cu biserica sau cu noi, preoții. Persoane care au fost reticente la început, dar care au descoperit că au parte de înțelegere aici. Noi îi primim cu brațele deschise. Mulți încearcă să se retragă de la firul roșu al discuției – discuție centrată pe dependență, pe nimic altceva – și ei încearcă să intre în diferite discuții despre Tainele Bisericii, ceea ce nu este rău, dar ținem foarte mult la acel fir roșu. Și atunci le spun: Știu că ai anumite curiozități, dar și inima mea de preot ar vrea ca la un moment dat, prin liberul arbitru, să ajungi la înțelegerea că biserica are harul Lui Dumnezeu și este lucrător harul Lui Dumnezeu în biserica lui Hristos, dar nu facem lucrul acesta prin forță. Eu nu asta încerc să discut cu tine aici. Și atunci el spune: da, părintele mă primește așa cum sunt, și ne reîntoarcem la discuția noastră despre dependență.
”12 pași care presupun schimbarea omului vechi cu un om nou!”
-Un psihiatru din Botoșani mărturisea că, atunci când primește pacienți aflați în situații complicate, aduce în discuție rugăciunea și le recomanda să discute și cu un duhovnic. Spuneți că aici pot veni și persoane care nu sunt apropiate de biserică, care nu cunosc Taina Rugăciunii. Cu toate acestea, din experiența pe care ați avut-o până acum, care este rolul credinței în vindecare?
-Credința este factorul cel mai important, mai ales în programul pe care noi îl desfășurăm aici. Noi lucrăm cu Programul Minessota, sunt 12 pași care presupun schimbarea omului vechi cu un om nou. Cu anumite comportamente noi, cu o anumită nădejde pe care persoana dependentă începe să și-o pună într-o putere superioară, noi așa o numim la început. Avem un pas în care spunem noi: Dumnezeu așa cum îl înțelege fiecare! Vedeți că prin acest cuvânt noi respectăm libertatea de credință a celui care pășește pragul instituției noastre.
Doar că, în timp, se întâmplă niște lucruri minunate. Acești ”pași”, deși s-au născut în America, datorită pragmatismului american, ei sunt inspirați din viețuirea din primele secole ale bisericii, din ceea ce făceau creștinii pentru a se feri de patimi. Identificarea patimii, nădejdea în Dumnezeu, lăsarea în mâinile lui Dumnezeu cu fiecare aspect al vieții sale, asta încercăm să facem și noi aici.
”Ieșirea din faza de negare este cea mai grea etapă”
-Pornind de la acești pași despre care ați vorbit, există în programul pe care îl coordonați o abordare personalizată? Vă raportați la trăirile fiecărei persoane, la caracter, la starea în care se află în momentul respectiv? Sau aplicați același program în toate situațiile? Cum abordați omul de dincolo de patimă?
-Programul este foarte complex. În primul rând, cea mai grea fază prin care trece persoana dependentă este faza de negare: eu nu am nicio problemă, toți ceilalți au o problemă cu mine. Ieșirea din faza de negare este cea mai grea etapă. De multe ori vin la noi oameni care sunt aduși de soții sau de aparținători. Aici se respectă libertatea omului. Programul nu este eficient pentru persoana care în sinea sa încă neagă că are o problemă. Vine la noi forțată de împrejurări. În urma unor discuții repetate, își pune niște semne de întrebare: totuși, am o problemă? Și de acolo până la pasul 1, care înseamnă admiterea neputinței, să admit că am o boală, că trebuie să fac ceva concret cu boala mea, mai este puțin. Programul este foarte complex, se mulează pe fiecare persoană în parte, doar că de multe ori nu noi facem lucrurile, ci persoana care vine la consiliere.
Trebuie să menționez și că, de fapt, consilierul în adicție este o oglindă care se așază în fața persoanei dependente. Există la noi principiul de ”minte bolnavă” a persoanei dependente. În care persoana respectivă își proiectează un soi de viață închipuită, trăiește într-o realitate paralelă. Și atunci consilierul se așază ca o oglindă și îi arată: tu gândești așa, dar viața ta este alta. Prin întrebări, prin anumite discuții, reușim să pătrundem în tainele sufletului acelei persoane și persoana singură își dă seama de anumite greșeli și comportamente distructive din viața sa și pe care ușor-ușor, prin anumite exerciții, ajungem împreună să le corectăm.
”Programul nu funcționează pentru oamenii care se cred Dumnezeu”
-Din experiența de până acum cu persoanele care vă cer sprijinul, care sunt cele mai dificile, mai mari provocări dintre toate aceste adicții, și vorbim despre alcool, droguri, jocuri de noroc… Unde duceți cele mai grele lupte?
-În general, toate dependențele ne provoacă. Dar tind să cred că mai ales persoanele – și în ultima vreme s-au înmulțit – care consumă droguri. Pentru că substanța în sine fracționează foarte mult mintea. Aparent, avem în față o persoană care abia poate vorbi, abia poate – prin logică sau rațiune – lega câteva cuvinte. Mai ales pentru o persoană care a fost într-un consum o bună perioadă de timp. Dar, de la caz la caz, depinde și de persoană… Am avut cazuri când și în dependența alcoolismului, din cauza încăpățânării, a mândriei, a unor oameni foarte orgolioși, nu am reușit să facem mare lucru. Noi și spunem: programul funcționează pentru oamenii care cred în Dumnezeu, pentru oamenii care nu cred în Dumnezeu, dar nu funcționează pentru oamenii care se cred Dumnezeu. Și atunci este greu să îl dăm jos pe respectivul om de pe tronul egoismului său, să îi spunem să îl lase acolo pe Dumnezeu și să intre într-o relație vie și tămăduitoare cu Dumnezeu.
Toate dependențele ne provoacă, dar tind să cred că dependența de droguri ne pune o mare problemă în față.
-Am mai remarcat la dvs. o expresie, vă propun să ne întoarcem la ea. Ați vorbit despre persoane co-dependente.
-Într-o familie în care se află o persoană dependentă, vor mai exista patru sau cinci persoane co-dependente. Co-dependentul este acea persoană care își dezvoltă anumite sisteme de apărare pentru a reuși să supraviețuiască, să facă față mediului pe care îl dezvoltă persoana dependentă. Dacă dependentul este axat pe consum, pe sticlă, ca să dăm un exemplu, soția acestuia va încerca prin control, printr-un comportament agresiv de multe ori, să îl facă să se oprească din a consuma. Dacă dependentul este axat pe sticlă, co-dependentul este axat pe persoana dependentă în sine.
Citeam într-un studiu despre un paradox: după ce persoana dependentă se oprise din consum, își reluase responsabilitățile în casă, la un an de zile a apărut divorțul. De ce? Pentru că soția co-dependentă își pierduse ”obiectul muncii”. Deci este o problemă și în cazul persoanelor co-dependente. Este și aceasta o problemă din programul de recuperare. La un anumit răstimp chemăm și persoanele aparținătoare la consiliere sau la anumite discuții.
-O întrebare care se naște din discuția anterioară: ce diferență este între sprijinul pe care îl acordați dvs. unei persoane care se bucură de suportul familiei și o altă persoană care este exclusă, marginalizată în propria familie?
-Șansa de reușită este foarte mare atunci când în familie soția, copiii sunt atenți, contează foarte mult. O persoană dependentă are foarte multe frustrări, se judecă foarte mult, este conștientă de acțiunile greșite pe care le desfășoară, se simte în același timp neputincioasă, neputința apasă foarte mult și când ajunge acasă are nevoie de un cuvânt bun, de empatie, de înțelegere. În cele mai multe cazuri, din păcate, nu se întâmplă așa, apar certuri, scandaluri, presiuni, cuvinte grele. De aici nu se întâmplă decât să se agraveze starea persoanei dependente, înăuntrul acesteia fiind deja un foc, o presiune, atunci când și familia pune presiune, lucrurile nu merg deloc într-o direcție bună.
Atenție la FOS: foame, oboseală, sete!
-În toate studiile, în toate poveștile care au în centrul lor adicțiile, un capitol dificil îl reprezintă recidiva. Mai ales atunci când, după un program de recuperare, persoana respectivă se întoarce în același mediu, cu același anturaj. Vă confruntați cu aceste recăderi?
-Sigur, sunt recurente aceste recăderi. Și noi îi învățăm pe cei care apelează la noi, după ce parcurg ședințele de consiliere, că recăderile sunt bune, dar ar fi bine să rămână în trecut. De ce? Pentru că recăderea, dacă persoana în cauză va căuta în adâncul ei să afle care este cauza acelei recăderi, va fi un fel de adjuvant pe mai departe pentru a-și menține abstinența. Altminteri, recăderea nu este un element singular, nu se petrece atunci, este un proces care începe cu mult timp înainte. Încep frustrările, sentimentele de vinovăție, persoana nu își mai gestionează foarte bine starea lăuntrică, se izolează, știe că trebuie să ceară ajutorul cuiva pentru că singură nu se poate ajuta în momentele de conflict lăuntric, și nu o face. Toate acestea sunt etape planificate cu multe zile înainte de acea recădere. Când se întâmplă acea recădere ei revin la noi și încercăm împreună să identificăm care au fost cauzele, ce nu au gestionat bine astfel încât recăderea să apară. Mai este un principiu, pe care noi îl numim FOS: foame, oboseală, sete. Și aceste lucruri fiziologice se metabolizează și persoanele dependente ar trebui să fie atente: când apar, este un semnal clar că urmează o recădere.
-Revenind la prejudecată și judecată, să ne amintim mereu că cele mai grele, mai crâncene lupte se duc în interiorul acestor persoane afectate de adicții. Ne este greu să vedem persoana dragă prăbușită în acest chin, însă greul se duce acolo, în ea, pentru a ieși la suprafață. Părinte Andrei, vă mulțumim foarte mult să ne-ați primit. Pentru final, vă rog să transmiteți un mesaj pentru cei care nu au curaj să ceară ajutor.
-Le-aș spune așa: înainte chiar de a deschide ușa noastră, le-aș sugera să facă o mică rugăciune, așa cum consideră ei. Sigur, nu în parametri liturgici, ci o rugăciune simțită. Să gândească la faptul că deasupra noastră este o putere superioară, este un Creator și să ne angrenăm, să ne prindem de acea putere superioară pentru o mică rugăciune, într-un moment de sinceritate, de onestitate cu noi înșine și noi înșine împreună cu Dumnezeu. Cu siguranță harul Lui Dumnezeu va lucra, vom prinde rădăcini, vom deveni mai statornici și hotărârea noastră de a ajunge la ușa Centrului ”Sfântul Apostol Andrei” cu siguranță va veni!
***Video/Montaj: Florin Timofte
Cine este Părintele Andrei?
Născut în 1990, în orașul Hârlău, județul Iași, Părintele Andrei Manolea a absolvit Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe” din Botoșani (2005-2009), apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași (2009-2013). În 2022, și-a desăvârșit pregătirea teologică cu un master în „Teologia și practica formării religioase” la aceeași facultate.
În anii de seminar a fost olimpic național la limba greacă veche.
În 2022 a urmat o serie de studii și pregătire în domeniul adicțiilor: consilier în domeniul adicțiilor, la Centrul de Formare Continuă al Arhiepiscopiei Iașilor, precum și cursuri de „Limbaj funcțional și tehnici de logopedie în tulburările de dezvoltare ale copiilor” – AbaMasters.
„Hristos nu a venit pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi. Iar noi suntem datori să-I urmăm pilda”, spune pr. Andrei Manolea.
Din 18 septembrie 2023, este directorul Centrului de Consiliere și Tratare a Persoanelor Afectate de Adicții „Sfântul Apostol Andrei” Botoșani.
