Liliana Burac
Foto: Facebook/Liliana Burac
Publicația emigrantul.it publică "o poezie de un realism crud" primită pe adresa redacției de la o poetă din orașul Săveni, județul Botoșani.
"Un poet nou, un suflet dus în lumea largă - ca multe milioane de români - în căutarea fericirii. Scrie de doi ani poezii dar condeiul său pare mult mai tocit. Vă lăsăm în compania unei lecturi deosebite", se arată în publicația dedicată diasporei, prezentând-o cititorilor pe Liliana Burac, din Săveni (Botoșani),"dar emigrată la Mantova".
"Un poet nou, un suflet dus în lumea largă - ca multe milioane de români - în căutarea fericirii. Scrie de doi ani poezii dar condeiul său pare mult mai tocit. Vă lăsăm în compania unei lecturi deosebite", se arată în publicația dedicată diasporei, prezentând-o cititorilor pe Liliana Burac, din Săveni (Botoșani),"dar emigrată la Mantova".
VIAȚĂ DE ÎMPRUMUT
Sunt ani de când tot plec de-acasă
Și-ndes în suflet plâns, amar și foc,
Îmi iau cu mine vise și amintiri frumoase,
Ca să-mi ajungă până mă întorc.
Îmi iau iubirea celor dragi cu mine
Și toată fericirea avută în trecut,
Le-mpart și eu iubirea ce le-o port în suflet
Și plec… la viața mea de împrumut.
Îmi pun în geamantan fotografia mamei,
Că a plecat, sărmana, demult la veșnicie,
Rugându-se fierbinte până în ceasul morții,
Copilul din străini, la căpătâi să-i vie.
Și-mi strâng la piept copii-nlăcrimați
Ce nu s-ar dezlipi nicicum de mine,
Îi mângâi și le spun ca azi e-așa de rău,
Ca mâine-n viața lor să fie loc de bine.
Apoi sărut bărbatul vieții mele,
C-o viață-ntreagă am împărțit, ca și acum,
Tot ce destinul ne-a așternut în cale
Și binele, și răul, și lacrima din drum.
De-aș aduna atâtea lacrimi care
Au umezit în ani privirea nostră
Și dorul ce ne-a curs amar prin suflet,
Aș face-un fluviu cât Dunarea albastră.
De câte ori am tot plecat de-acasă
Sufletul tot acasă mi-a rămas,
Căram doar geamantanul și trupul după mine
Cu lacrima în ochi și neputința-n pas.
În lumea mea străină, de-mprumut,
Uit cum mai e sărutul și cum e-o mângâiere,
Doar lacrima-mi brăzdează adânc pe chip
Urme de bătrânețe, de dor și de durere.
Muncesc de dimineață până-n noapte,
Nu am odihnă, pace și nici somn,
Că-n toiul nopții gândurile toate
Mă năvălesc și nu mai pot s-adorm.
Dar nu mă plâng de greutăți și muncă,
N-am auzit pe nimeni de muncă a muri,
Dar aș trăi cu drag la mine-acasă,
Numai să știu că am cu ce trăi.
Sunt o pribeagă prin lumea asta mare,
La fel ca mine, sigur, mai sunt mii,
Ce-și lasă acasă viața-n așteptare
Să poată face viața mai bună la copii.
Da-n țara noastră nimănui nu-i pasă
Și chiar de așteptăm de mult un început,
Ne pierdem tinerețea prin țările străine
Și tot mai mulți trăim... o viață de-mprumut.
Liliana Burac
