de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Cred că unul dintre cuvintele care descriu cel mai bine tot ce se petrece în jurul nostru zi de zi, faptele și interacțiunile oamenilor în societate, educația, sănătatea, infrastructura, guvernarea din România este mântuiala.
Nu știu care este etimologia acestui cuvânt în limba română și nu vreau să speculez nicidecum în privința sonorei sale învecinări lui cu „mântuirea”. Poate niște filologi pricepuți ne pot explica cum a evoluat limba de la mântuire la mântuială și de ce încercăm să ne mântuim azi făcând totul, dar absolut totul de mântuială.
Acest cuvânt, pe care îl vedem mai desfășurat pe teritoriul patriei decât toate panourile publicitare la un loc, adună în el multe înțelesuri: mântuiala descrie și treaba făcută de cel nepriceput, dar și pe aceea, făcută pe fugă sau în bătaie de joc, a celui priceput însă lipsit de motivație, de recunoaștere sau care nu este controlat de superiori.
Mântuiala e ca un fir roșu care trece pe verticală de la vârful statului spre ultima administrație locală, dar și pe orizontală, prin toate birourile, pe toate șantierele, prin toate școlile, prin spitale, prin legi, prin norme, prin licitații, prin ghișee, pe șosele, prin sate și orașe, pretutindeni unde improvizația, mereu de proastă calitate, ține loc de serviciu în slujba comunității.
Poate suna dur, dar toată construcția României postcomuniste este o treabă făcută de mântuială. O treabă făcută prost de oameni deștepți și proști, cinstiți și hoți care au lucrat împreună ca să iasă așa. Iar la fiecare improvizație, la fiecare lege proastă sau asfaltare ratată s-a răspuns cu o altă făcătură, astfel încât toată construcția asta socială arată azi ca un panou electric legat cu sârme de toate culorile, care fac scurtcircuit de fiecare data când se ating.
Învățământul întreg a fost lăsat pe mâna unor ageamii cu pretenții care au schimbat legea de peste o sută de ori, au fabricat cu banii celor naivi sau cu bani publici universități fără număr, diplome pompoase cu careu au ajuns în parlament și costumații ridicole de doctori honoris causa.
Sistemul de sănătate e făcut parcă în bătaie de joc, chiar dacă o minoritate eroică de profesioniști încearcă să salveze fragmente din naufragiu.
Justiția e disfuncțională atunci când un șofer rupt de beat ucide un om nevinovat și primește trei ani cu suspendare, iar o femeie care vinde în piață pătrunjel fără autorizație primește un an și jumătate cu suspendare.
Nu am văzut încă nicăieri în țară o asfaltare făcută ca lumea: se proiectează și se toarnă prost, banda întâi e nepracticabilă din cauza capacelor greșit așezate și servește doar depășirilor pe dreapta, panourile sunt uitate aiurea, semnele stau să cadă, protecțiile de pe marginile șoselelor sunt ruginite și incomplete.
Pădurile și râurile țării sunt distruse cu frenezie, pentru că legile care trebuie să le apere sunt făcute de cei mai pricepuți dintre distrugători.
Vom rămâne săraci și frustrați, dând vina unii pe alții, atâta vreme cât vom continua să ne facem treaba de mântuială. Câtă vreme vom considera că nu avem niciun fel de responsabilitate față de domeniul și de serviciul public, că putem păcăli și legea și normele de aplicare, că ne vom putea preface și minți la infinit – grație noilor industrii ale comunicării și divertismentului – că suntem un popor ales, excepțional.
Omul occidental a renunțat la speranța mântuirii în favoarea hotărârii de a-și face o viață bună pentru el și pentru semenii lui aici, pe pământ. Noi nu ne-am hotărât dacă mai vrem să ne mântuim într-o lume de dincolo sau vrem doar să fentăm aici când nu ne vede șeful, polițistul, paznicul, ca să ne fie bine o clipă, ca să ne iasă ceva etc. Și lucrurile bune, dar și lucrurile rele le facem de mântuială, să fie făcute acolo, să bifăm, să nu se poată spune că nu am făcut. Ca atunci când inaugurăm cu fast cei 5 (cinci) kilometri anuali de autostradă.
Aș vrea să fiu bine înțeles: sunt foarte mulți oameni pricepuți și responsabili în țara asta, care sfințesc locurile unde pun mâna și construiesc ceva. Nu totul e motiv de deznădejde, chiar dimpotrivă. Sunt școli cu profesori dedicați, sunt spitale cu medici gata să-și dea viața, sunt centre pentru copii săraci, abandonați sau abuzați, sunt ferme și firme care fac lucruri extraordinare. Și toate acestea pot servi ca substanță de contrast pentru a le demonstra celor încă atât de mulți dintre noi că e vremea să ieșim odată pentru totdeauna din confortul călduț al mântuielii.