de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
În timp ce noi asistăm tot mai pasivi la circul degradant pe care ni-l oferă puterile din România, lumea merge înainte. Opinia publică este sufocată de non-știri, accidente de mașină, accidente de muncă, accidente de vorbire – o țară semănând tot mai mult cu peisajul de după un accident, înconjurată de banda galbenă a poliției.
În tot acest răstimp, ne decuplăm pe zi ce trece de lumea mare din jur, ne retragem din ea și absentăm sistematic de la orice dezbatere, cu disprețul omului autosuficient care crede că lumea începe și se termină cu el. Tot spectacolul grotesc ne face neînsemnați și neinteresanți pentru restul lumii, iar faptul de a repeta niște versete din unele doctrine sau ideologii la modă nu ne aduce nici cu un pas mai aproape de lumea mare.
Cu câteva luni în urmă, Oana Bogdan vorbea într-o postare consacrată Zilei mediului despre nevoia de a integra în politicile publice „starea de bine”. După ce tot mainstream-ul românesc a hăhăit gros ș a ironizat-o de la înălțimea propriei ignoranțe, ea a fost așezată acolo unde cred aceste doamne și acești domni că îi este locul: printre stângiștii radicali, de care trebuie să ne fie frică, pentru că, vezi Doamne, ar fi niște ciudați care vor să ne pervertească.
Dar ce să vezi? „Starea de bine” nu este nici opera sexomarxiștilor închipuiți de mintea îmbâcsită a unor mici vedete locale, nici invenția vreunor extratereștri. Ea este un concept elaborat și introdus în Agenda 2030 de către ONU în 2015, când a fost dată publicității lista celor 17 obiective ale dezvoltării durabile la nivel planetar în acest deceniu și jumătate în care trăim. Dintre acestea, obiectivul nr. 3 vorbește despre accesul la servicii medicale, despre dreptul la o bună sănătate și la... starea de bine (good health and well-being, bonne santé et bien être).
Desigur, nimic nu ne împiedică să credem că Națiunile Unite sunt vândute vreunei oculte care ne amenință identitatea strămoșească, dar până una-alta e mult mai rezonabil să spunem că toate organizațiile internaționale (de la ONU la Uniunea Europeană, de la UNESCO la FAO), toate guvernele marilor state ale lumii și-au aliniat politicile publice după aceste obiective. Marile instituții de cercetare, organismele interguvernamentale și-au stabilit planuri strategice pe 10 sau 15 ani conform felului în care pot să aplice și să răspundă cu rezultate măsurabile unora dintre aceste obiective. Ele vorbesc despre eradicarea sărăciei și a foamei, despre îmbunătățirea educației, despre energii noi și locuri de muncă decente, despre reducerea inegalităților și dezvoltarea durabilă a orașelor, despre climat, despre apă, despre resursele pământului, despre justiție și dreptate...
Cine dintre politicienii noștri vorbește însă despre așa ceva? Ce parte a sferei publice adăpostește vreo dezbatere despre obiectivele dezvoltării durabile și despre nevoia, despre urgența adoptării în România a unor strategii pe termen mediu și lung ca să dea o șansă la o viață mai bună generațiilor viitoare?
Cine dintre politicienii români are o viziune despre România anului 2030? Pentru care dintre actorii spațiului public românesc starea de bine este o preocupare civică și politică?
În acest moment, România nu ține pasul cu lumea de azi. Maimuța care sare din copac în copac prin București și zecile de polițiști alergând-o ne arată, cu destul de multă acuratețe, direcția în care ne îndreptăm și care e genul de probleme cu care ne confruntăm.