de Cătălin Borangic, istoric:
Dacă e să încastrăm corect democrația în zidul argumentativ, ea este, la fel cum era comunismul, o utopie imposibil de pus în practică exact.
Pentru că ambele, și comunismul și democrația, textual și istoric, sunt sisteme specifice unor grupuri mici de oameni.
Proprietatea în comun, că vorbim de terenul de vânătoare, carnea unui bizon sau femeile de primprejur merge perfect la un trib din paleolitic sau la unul amazonian. Numărul mic de indivizi și resursele puține fac ecuația echilibrată și, în consecință posibilă. Când indivizii sunt fără număr, fără număr, iar resursele multe, împărțeala se complică progresiv. Nu degeaba primul nume înregistrat în istorie aparține unui contabil sumerian.
La fel, democrația greacă opera cu un număr care chiar dacă mai mare decât alea tribale, dar tot oarecum controlabil, mai ales dacă observăm că la luarea deciziilor categorii largi de indivizi nici nu visau să fie întrebați cum devine chestia. Participarea la viața politică doar a celor aleși pe sprânceană a fost soluția funcționării democrației. Chiar dacă selecția nu a însemnat în esența ei o rezolvare, ci era doar rezultatul elitismului. Grecilor nici prin cap nu le-a trecut să extindă democrația dincolo de câteva orașe-stat. Viziunea politică diferită e evidentă dacă ne gândim doar la coexistența Spartei, spre exemplu, oraș care numai democratic nu era.
Polisul era oricum doar o suprafață relativ mică și cu toate că istoricii numesc multe orașe grecești polisuri, destul de puține atingeau în realitate calitatea asta efectivă, în cheia lui urbană. Dar atunci când avem un ținut - regiune e deja mult spus - avem un număr de cetățeni (de acum putem folosi acest termen) care acționează de comun acord și sociologic pot interacționa efectiv (adică se pot aduna toți periodic și discuta problemele cetății) avem un sistem social capabil de autoguvernare eficientă. Și de un fel de democrație, dacă e să fim corecți. Sigur, dacă adăugăm problema resurselor lucrurile se complică și din complicarea asta se vor naște imperiile, structuri foarte departe de democrație, dar în general ceva mai eficiente decât democrațiile în multe din proiectele sociale mari și foarte mari.
Revenind la democrație, limitele ei au fost sesizate chiar de către greci. Aristotel spunea că un stat cu prea mulți cetățeni nu mai poate fi un polis (democrație, mai exact), neputând avea o constituție corectă față de toți cetățenii. Cine să fie comandantul unei așa mulțimi? Și de unde un crainic care să se facă auzit peste tot? se întreba filozoful.
Revizuind discuția, despre comunism putem spune că întreaga cazuistică poate fi clasată, istoria dovedind că nu este doar un sistem politic utopic, ci și o ideologie bolnavă de-a dreptul când operează cu mulțimi. Nu-mi dați exemplul Chinei. Nu (mai) e nici un comunism acolo.
Dar despre democrație ce am putea zice, având în vedere că țările moderne sunt în mod evident mai mari decât polisurile primordiale?
Strategii politici, poate conștient, poate empiric, au rezolvat parțial problema. Nu, n-au găsit comandantul capabil să conducă eficient mulțimile (ar fi devenit oricum rapid un tiran). Pentru partea asta au împărțit puterea. Vom mai vorbi despre cât de bună este soluția asta.
Rezolvarea sau mai bine zis soluția pentru viabilitatea democrației - o să vedem cât de mult va dura - a fost reinventarea lui Stentor. Adică a crainicului din întrebarea lui Aristotel. Vocea care transmite mulțimii hotărârile polisului. Polisul rămâne un grup elitist de cetățeni, să nu uităm asta.
Telegraful, radioul, televiziunea, internetul sunt mijloacele prin care mulțimea este informată. Sau dezinformată, dar asta e, din nou, o altă discuție. Comunicarea este jumătate din forța unei democrații, cealaltă jumătate fiind nu comandantul mulțimilor, cum am fi tentați să spunem pripit, ci accesul la resurse. Adică niște drepturi, în esență.
Având în vedere că democrația noastră e chioară sau șchioapă, căci avem rezolvată mulțumitor doar partea de comunicare, întrebarea de final este cât va funcționa originalul nostru sistem politic, poreclit nostalgic democrație?
Înainte să răspundeți, atrag atenția că sintagma comandant-resurse se traduce prin partid politic. Dar despre partid povestim cu altă ocazie. Că avem ce.